Silviu Oravitzan este un
artist plastic
român născut în
4 octombrie 1941 la
Ciclova Montană,
județul Caraș-Severin.
Are numeroase expoziții și lucrări de artă în muzee și colecții private
din România, Marea Britanie, Franța, Germania, Suedia, Statele Unite
etc. Deși pare influențat de diferiți pictori abstracți din secolul XX,
Oravitzan este considerat de critica de specialitate a-și avea
rădăcinile în arta religioasă a Răsăritului creștin-ortodox.
Silviu Oravitzan s-a născut la 4 octombrie 1941, în localitatea
Ciclova-Montană, județul Caraș-Severin. Tatăl, Iosif Crețu (1908-1976), a
fost învățător. Mama, Ecaterina Crețu, născută Iliescu (1911-1981), a
fost de asemenea învățătoare. Între 1947 și 1951, Oravitzan a urmat
școala primară din satul natal. Între 1951 și 1957 a fost elev al
Liceului „General Dragalina” din Oravița. În anii 1958-1960 a urmat
cursurile Institutului Pedagogic din Timișoara, iar între 1960 și 1963
pe cele ale Universității din Timișoara, Facultatea de Arte Plastice. În
1983 a obținut Bursa Logos, la Paris. În 1984 a primit Bursa Fundației
Peer Mattsson (Suedia). În perioada 1963–1970 a fost profesor de desen
la Liceul „Iulia Hasdeu” și la Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj.
Din 1985 până în 2006 a fost director al Galeriei Pro Arte din Lugoj.
Din 1997 a fost profesor invitat la Universitatea de Vest din Timișoara,
Facultatea de Arte Plastice (clasa profesorului Constantin Flondor).
Din 2005 este afiliat Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe,
Inter-confesionale și Inter-religioase (INTER).
Prima expoziție la care a expus Silviu Oravitzan, alături de Vladimir
Streletz și Tudor Tudan, a fost în 1966, la Sala Dacia din Lugoj. Au
urmat numeroase alte expoziții de-a lungul anilor, printre care: 1968 –
Librăria „Mihai Eminescu”, Timișoara; 1969, alături de Tudor Tudan –
Sala Dalles, București; 1972 – Galeria Galateea, București; 1976, Patru
artiști români – Manchester (Marea Britanie); 1981 – Rithymina Hotel,
Creta (Grecia); 1981 – Aachen (Germania); 1982 – Galeria Pro Arte,
Lugoj; 1983 – Galeria “Domani”, Munchen (Germania); 1984 – Fundația
Avartanian Gulbechian Lisabona (Portugalia); 1987 – Galeria Helios,
Timișoara; 1989 – Meinz (Germania); 1989 – Galerie Sculptures, Paris
(Franța); 1992 – Meisenheim (Germania); 1994 – Muzeul de Artă al
Banatului, Timișoara; 1994 – Centrul de Artă și Cultură,
Mosonmagyarovaros (Ungaria); 1996 – Galerie Sculptures, Paris (Franța);
1996 – La Galeria, Luxemburg; 1997 – Centrul Cultural Francez,
Timișoara; 1998 – Geneva (Elveția); 1998 – Budapesta (Ungaria); 1998 –
Centrul Cultural Român, Viena (Austria); 1999 – Palais des Arts,
Marsilia (Franța); 1999 – Centrul Cultural Român Paris (Franța); 1999 –
Oravitzan Gallery, New York (SUA); 2000 – East – West Gallery, New –
York (SUA); 2000 – Casa Giovaninetti, Saint Leu la Foret (Franța); 2001 –
Galeria Pro Arte, Lugoj; 2001 – Bad Homburg (Germania); 2001 – Maison
Consulaire, Saint Leu la Foret (Franța); 2001 – Centrul Cultural Român,
New York (SUA); 2002 – Muzeul Național de Artă, Cluj; 2003 – The
National Museum of Catholic Art and History, New York (SUA); 2003 –
Muzeul Național de Artă, Cotroceni, București; 2004 – Franconville
(Franța); 2005 – Salonul Național de Artă, Arad; 2006 - Muzeul de Artă,
Timișoara; Complexul Balnear Cultural Ocna Sibiului; Vertriebspartner
Center, Viena Neustadt, Bank Austria Creditanstalt, Institut für Kultur,
Viena; Institutul Cultural Român, Viena; Ambasada României, Viena; 2007
- Lux Lumen, Sala Terrena, Klosterneuburg, Austria, organizatori:
Institutul Cultural Roman - Viena, Institutul Român de Studii
Inter-Ortodoxe, Inter-Confesionale și Inter-Religioase (INTER); Lux
Lumen, organizator Muzeul National Brukenthal, Galeria de Arta
Contemporana a Muzeului National Brukenthal, curator Liviana Dan,
împreună cu Marko Rupnik; 2008 - Lux Lumen, organizatori: Centrul
Cultural Austriac din Palatul Palffy, Wiener Hofburg Orchester, AUSTROM;
Palatului Palffy, Viena; 2009 - Muzeul de Artă, Timișoara; 2010-2012 -
Casa-atelier Oravitzan-Poparad, Timișoara; 2013 - Muzeul Țăranului Român
și Palatul Mogoșoaia.
Operele lui Silviu Oravitzan se găsesc în colecții de stat: Muzeele de
Artă din Timișoara, București, Reșița, Lugoj, Muzeul de Artă din Reszow
(Polonia), Muzeul de Artă Modernă din Debrecen (Ungaria), precum și în
colecții private: Papastefanakis (Grecia), Christophe și Dana
Giovaninetti, Sergiu Celibidache, Claude Massuard (Franța), Peer Matson
(Suedia), David Pagrotski (Marea Britanie), Helga May, R. Kolles, Al.
Breban, Maria Beck (Germania). În 2003 Oravitzan a realizat sculptura în
lemn de mari dimensiuni de la reședința din Mănăstirea Nicula a
Mitropolitului Bartolomeu al Clujului. Un an mai târziu a finalizat
iconostasul bisericii ortodoxe „Schimbarea la Față” din Cluj.
e-a lungul anilor, asupra operei lui Silviu Oravitzan s-au pronunțat numeroși critici de artă, scriitori, artiști plastici:
„Să nu uităm că noi suntem după câteva secole de alienare și de
sminteală. Or, pictura, în raport cu sminteala aceasta, are, pentru că
noi trebuie să acceptăm că tot ce facem nu facem în absolut, ci în acest
context al istoriei care s-a trădat pe ea, ne-a trădat pe noi, ne-a
alienat, suntem în drum spre apocalips. Cine nu vrea să accepte lucrul
acesta să aibă răbdare. Or, în măsura în care, cum spunea Eliade, noi nu
putem ieși din istorie, noi trebuie să trăim în istorie, dar, în
același timp, să ne-o asumăm și s-o depășim, adică să găsim o soluție
terapeutică la această îmbolnăvire a timpului și a ființei noastre care e
istoria. Una dintre soluțiile acestea eu o văd în pictura lui Silviu
Oravitzan care este mai mult decât terapeutică, mântuitoare. Sigur că
nimeni nu poate vindeca alienarea lumii moderne, dar măcar o asemenea
artă dă posibilitatea să ne-o asumăm mai puțin dureros, mai puțin
catastrofic. Adică, ne ajută să găsim un echilibru interior, în raport
cu dezechilibrul care devine din ce în ce mai sufocant, mai apăsător,
datorită unei forțe care vine din adâncul ființei și care îți permite
să-ți reamintești anumite valori, care nu sunt numai ale artei, care
sunt ale ființei, pentru că arta trăia, înainte, ca expresie a ființei,
nu ca expresie a unui talent, a unui punct de vedere personal. Or,
această reîntoarcere la originile artei și la raportul de ordin
ontologic cu lumea constituie, cred, poate principala calitate a artei
lui Silviu Oravitzan.” (Paul Barbăneagră)
„Trebuie să vezi o sală întreagă de tablouri și sculpturi de Silviu
Oravitzan ca să înțelegi că arta sa a părăsit cu totul zona tulbure a
căutărilor moderne. Ce vezi îți dă sentimentul puternic că artistul a
ajuns pe un drum sigur, larg, care era la îndemâna tuturor, dar pe care
dintr-un motiv de neînțeles nimeni altcineva nu l-a văzut. Această
constatare ar fi sunat ca o condamnare fără apel în urmă cu 20 – 30 de
ani, când comandamentele moderniste impuneau o neîntreruptă depășire
spre un orizont mereu îndepărtat: certitudinea era considerată o eroare
fatală. Puțin mai stau astăzi paralizați în fața terorismului modernist.
Și cel mai departe dintre toți este chiar Silviu Oravitzan”. (Vasile
Popovici)
„În obiectele de artă ale lui Silviu Oravitzan nu este chipul lui
Hristos, nici al Maicii Domnului. Este însă repetată la infinit imaginea
crucii. Crucea o vedem reluată necontenit, atât în miniaturi, cât și în
obiectele de artă mai importantă, în acele reliefuri, în care culoarea
pictorului se împletește cu arta făurarului, a sculptorului. Dacă mă
refer totuși la icoană, este în ceea ce icoana ne prezintă cu adevărat
esențial: nu chipul văzut al nevăzutului, ci prezența invizibilului;
este aici, în toate, în cele mai mici din acele miniaturi care par că
reiau caligrafia vechilor miniaturiști și până la lucrările mari. Nu
numai în simbolistica crucii, ci în toate lucrările, în care plouă cu
aur – culoarea sacrală – vedem esența icoanei, care este prezența
sacrului, pentru că icoana nu numai figurativ figurează, produce chipul
sacru, ci ne aduce prezent transcendentul, sacrul”. (Nicolae Balotă)
„Îmi place pictura lui Oravitzan pentru unitatea ei de concepție, cu o
bază evident creștină, de credință profundă, dar și cu foarte multe
simboluri metafizice, care nu intră în conflict cu tema creștinească,
ci, dimpotrivă, o îmbogățesc în modul în care creștinismul cosmic
îmbogățește printr-o trăire proprie participarea noastră la credința
creștină. Am fost șocat, în primul rând, de faptul următor: imensitatea
de variații pe o temă care se reduce, în fond, la două simboluri
esențiale: crucea și lumina. Sunt atâtea variante, atâtea adânciri ale
temei, încât mi-am amintit o singură comparație posibilă: imensitatea de
imagini, de metafore care îi sunt adresate Fecioarei Maria în acatist.
Este cea mai mare colecție de metafore din câte există în literatura
universală. Toți ne aducem aminte de cele care se sfârșesc cu
«Bucură-te, Maria, pururi Fecioară!»” (Cicerone Poghirc)
„Cred că, în pictura lui Oravitzan, suntem în fața simbolului
fundamental și care este, nu numai la creștini, acela al Crucii. A vorbi
despre simbolismul Crucii, după Guenon, nu are nici un rost. Labirintul
se rezolvă în Mandala, Mandala fiind starea finală. În cazul lui Silviu
Oravitzan, Mandala este autentificată de ceea ce se numește, în
reprezentările metafizice, tetraedrul. Este triada creștină, care
pornește de la trinitate, pe care ne-o oferă pictura lui Rubliov.
Tetraedrul este foarte necesar așezat în arhitectura bisericilor
bizantine: cei patru evangheliști care sunt pe cele patru coloane care
susțin cupola. Cupola este centrul. Ei sunt și punctele cardinale, sunt
și semnele zodiacului. Tetraedrul apare fundamental în reprezentarea pe
care ne-o dă Oravitzan. Îl vedem mereu în niște dreptunghiuri. Acest
tetraedru ne dovedește că ne aflăm într-o reprezentare a celor nevăzute,
care precede creștinismul, în sensul că e și viziunea lui Iezechiel din
Vechiul Testament, în care Dumnezeu este pe tron. Central e tronul. În
jurul lui stau cei patru Arhangheli. Cu aceasta cred că este
autentificat sensul de Mandala al locului în care ajunge ceea ce vrea să
ne spună Oravitzan”. (Theodor Cazaban)
„În lucrările lui Oravitzan există o stare izbitor de reală de a fi
român. Mă întreb cum a putut face asta el în România, știind bine ce a
fost acolo. De unde îi vin toate acestea? Poate, poate originea lui din
Banat ar explica într-o măsură asta. Acolo este o interferență
echilibrată de mai multe culturi și civilizații. Lucrările lui parcă
sunt făcute de mine. Aș fi vrut să le fi făcut eu. Mă regăsesc în ele.
Cum văd un lucru făcut de el, acesta se mută în mine, în trupul și
sufletul meu. În el mă regăsesc cel mai bine ca fiind român. Dumnezeu
mi-a dat, acum, pentru că eu cred cu putere în el, un fiu cu care mă
înțeleg perfect. Între noi există un fel de metacomunicare. Al doilea
lucru dăruit este Silviu Oravitzan, care l-a întâlnit pe Dumnezeu, chiar
dacă el sau noi acum nu suntem conștienți de aceasta”. (Sergiu
Celibidache)
„Biserica (Schimbarea la Față, din Cluj, n.n.) a început deja să fie
înfrumusețată, mai întâi cu acest iconostas, care este opera unui mare
artist, pictorul Silviu Oravitzan din Lugoj, care este mult mai cunoscut
în New York decât în România. Eu l-am cunoscut bine și acest iconostas
își are obârșia într-o lucrare de aproape asemenea anvergură, pe care
Silviu Oravitzan a făcut-o la Nicula, la intrarea în capela din
reședința mea din această mănăstire. În opinia mea, Silviu Oravitzan
aparține Orientului ortodox; el este un pictor, un artist, un adevărat
poet al luminii necreate. Este lumina care, la origini, a emanat de la
Dumnezeu, din însuși ființa Sa. Lumina s-a arătat privirii pe Muntele
Thabor, în momentul Schimbării la Față a Mântuitorului, moment când fața
Sa a strălucit asemenea soarelui iar hainele-I au devenit de un alb
orbitor, asemănător luminii. Lumina necreată, din momentul Schimbării la
Față, a fost mai târziu experimentată de Isihasm. Acesta este un curent
mistic al călugărilor isihaști de pe muntele Athos (doctrinarul cel mai
important fiind Grigore Palama) care s-au dedicat unei rugăciuni
neîncetate pentru a ajunge la uniunea cu Dumnezeu. Isihasmul este o
experiență mistică specifică lumii ortodoxe. După părerea mea, arta lui
Silviu Oravitzan încearcă să surprindă și să conțină în sine această
lumină necreată”. (Bartolomeu Anania)
„Peretele de lumină cruciformă care îi întâmpină pe închinătorii ce
intră în biserica ortodoxă «Schimbarea la Față» din Cluj nu este
«iconostasul lui Oravitzan», ci darul pe care marele artist îl face, sub
forma unui iconostas, Celui dincolo de acesta. Un motiv în plus pentru
Silviu Oravitzan ca, împreună cu Sfântul Grigore de Nazianz, să exclame
cu smerită bucurie: «Atâta lumină a descoperit ochilor mei Treimea!»”
(Radu Preda)
„Silviu Oravitzan năzuiește să unifice complexa învățătură a
elementelor, culorilor, simbolurilor, fenomenelor naturii într-un
univers plastic a cărui validitate este prezentă în fiecare dintre
tablourile sale. El caută neobosit să exprime acel fundamental principiu
unificator al lumii și cercetează în opera sa o ordine superioară, ce
se reflectă în legile naturii și ale realității.” (Ana Maria Altmann)
„Acest iconostas al lui Oravitzan este cea mai modernă, în sensul
autentic al termenului, și cea mai surprinzătoare tentativă de a arăta
cum vede Dumnezeu. Pentru Oravitzan, această vedere nu se articulează în
detalii, iar aici nu putem să nu-i dăm dreptate. Într-o epocă de o atât
de mare ignoranță religioasă și de o asemenea rătăcire culturală,
detaliile tulbură, dezorientează și devin înfruntarea ideologiilor și a
fantasmelor. Astăzi este vorba de o viziune de sinteză chiar a punctului
său zero. Este vorba pur și simplu de a arăta un mister cu atâta viață,
încât omul de astăzi să se poată simți antrenat, atras, dar și redus la
tăcere, întrucât se află în fața unui Mister care se prezintă și care
se cere luat în considerare, băgat în seamă. Oravitzan arată că privirea
lui Dumnezeu este Lumina și că nu trebuie niciodată să fugim din fața
lui Dumnezeu, ci trebuie să ne oprim și să ne lăsăm priviți de El”.
(Marko Ivan Rupnik)
„Soarele este simbolul luminii Evidenței Absolute. Soarele vizibil
este imaginea în oglindă a Soarelui Absolut, lumină a luminii. În
literatura ortodoxă Sfânta Treime este numită uneori «Dumnezeul
trisolar». Presimt că Oravitzan va ajunge în curând să ne dăruiască
viziunea soarelui, după ce ne-a fericit cu cea a crucii. Inspirată de
motive ortodoxe, opera lui Oravitzan ajunge la o dimensiune universală,
transculturală și transreligioasă. Ea poate fi resimțită pe deplin pe
toate meleagurile lumii, de oricine este animat de vibrația Evidenței
Absolute”. (Basarab Nicolescu)
„De fapt, lumea lui Silviu Oravitzan chiar asta este: un traseu, o
deplasare imperceptibilă și continuă de la materie la spirit, de la
animația istorică la statica atemporalității. Vehiculul acestui zbor
planat prin spațiul nesfârșit al expresiei artistice este tocmai
fasciculul de lumină care pornește din spațiul picturii Occidentale, din
acela renascentisto – baroc cu precădere, și se prăbușește, mântuit de
orice convenție calendaristică, în lumina taborică a Răsăritului.
Pornește de la peisaj sau de la scena de interior și se surpă în aurul
iconostasului și în aura Mântuitorului. Acest traseu care camuflează
atâtea evenimente intermediare, o revărsare de povestiri și de forme pe
care nici măcar viermuiala din O mie și una de nopți n-ar putea-o
echivala, mult mai scurt decât o clipită și mai condensat decât
antimateria, este chiar pictura lui Oravitzan. Adică o poveste
concentrată despre lumen și lux”. (Pavel Șușară)
„În câmpul simbolizării orizontale, figurative, arta lui Silviu
Oravitzan vorbește în sintaxa unei geometrii spiritualizate în care
liniile povestesc, în «limba» lor esențializată, odiseea hipostazierii
în lume a Celor de Sus. Exil, kenoză, împrăștiere, cădere ori chiar
labirint, pe de o parte. Dar și epifanie, suiș, credință, rugăciune,
centralitate, pe de altă parte. În câmpul simbolizării verticale,
nonfigurative, esența mesajului și a materiei transfigurate este
Lumina”. (Marcel Tolcea)
„Am luat contact cu arta lui Silviu Oravitzan relativ târziu, în urmă
cu câțiva ani când am primit cadou un album al artistului. A fost însă o
încântare vecină cu revelația. Albumul respectiv îmi descoperea un
artist cu pasiunea formelor esențiale, brâncușian prin capacitatea de a
merge la esențe într-un mod paradoxal, reunind tradiționalul și modernul
într-o formula unică prin descărcarea de pitoresc a celui dintâi și
umplerea de sens a celui de-a doilea. Mi-am dat seama astfel ca in
pofida caracterului ei abstract, arta lui Silviu Oravitzan e derivată
din arta icoanei, din care reține două elemente fundamentale: crucea, ca
typos fundamental al oricărei iconicități, așa cum a fost stabilit în
definiția Sinodului VII Ecumenic de la Niceea, și lumina de aur,
prezență obligatorie în fundalul oricărei icoane.” (Ioan I. Ică jr)
Într-o cronică plasitică din revista
România literară din 16
octombrie 2009, intitulată „Silviu Oravitzan sau o poveste despre lumen
și lux”, criticul de artă Pavel Șușară reproduce considerații ale
artistului despre propria lui operă: „Știi, Pavel, cred că ar trebui să
pornești în textul pe care urmează să-l scrii, că doar tu ești bănățean
și știi foarte bine lucrurile astea, de la ornamentica populară, adică
de la acea situație unică a Banatului de a conserva însemnele aulice ale
unui limbaj pierdut. Știi ce era cu acel limbaj, pentru că nu sunt
mulți care înțeleg lucrurile astea, era un limbaj paradisiac, un limbaj
al începuturilor noastre edenice, însemnele pure ale comunicării
nemijlocite cu Dumnezeu. De aici firul strălucitor, acea disponibilitate
de a capte în materie lumina ingenuă și necreată, de aici infinitele
câmpuri de aur în care nu se vede nimic din afară, în care nu se
oglindește nimic accidental sau definit, dar din care răzbate și adie
energia nemăsurată a unei existențe fără început și fără sfârșit. Vezi,
mesajele astea care au amuțit, care și-au transmis către noi doar
ambalajele vizibile, de o măreție aproape nepământească, trebuie să le
capteze și să le transmită pictorul. Panourile mele, și cu atât mai mult
iconostasul de la Cluj, chiar asta încearcă să facă, încearcă să
surprindă momentul în care material se deschide, înflorește, își pierde
opacitatea și devine un mediu transparent care nu absoarbe lumina, ci o
generează, o eliberează din propriile sale resurse, din cele inițiale,
și lumina asta nu este lumina din afară, cea dirijată, lumina care se
stinge și care aruncă umbre, ci o lumină fără surse și fără istorie”.
Cristian Alexandru Minculescu (născut pe 9 ianuarie 1959, Pitești), mai cunoscut sub numele de Cristi Minculescu, este un solist vocal și compozitor de muzică rock român. Este cunoscut în special pentru activitatea sa de peste 30 de ani ca vocalist al trupei Iris.
La primul său concert cu Iris, pe data de 5 februarie 1980,
„a fost de balamuc, moșule! N-au vrut ăia să mă primească la intrare.
Eu le ziceam «Bă, sunt solistul de la Iris, am cântare», ăia nimic.
«Pleacă, mă, că îi știm noi pe băieții de la Iris». I-am «rezolvat» până
la urmă cu o sticlă de vodcă. Asta e, am dat șpagă la primul meu
concert”, îi place lui Cristi să se amuze.[4]
În 1984 Cristi Minculescu cântă în trupa Totuși, în Cenaclul „Flacăra“, alături de Andrei și Ioana Păunescu. Din această perioadă datează piesa „Trenul fără naș” a trupei Iris, pe versuri de Adrian Păunescu.
La Cenaclul Flacăra Minculescu a mai cântat și alături de trupa Flacăra
Pop - Flapo (Al.Jimmy Zărnescu, Jerry Schwartz, Romeo Beianu).
