marți, 15 mai 2018

Silviu Oravitzan, artist plastic român cu numeroase expoziții și lucrări de artă în muzee și colecții private din România, Marea Britanie, Franța, Germania, Suedia, Statele Unite



Silviu Oravitzan este un artist plastic român născut în 4 octombrie 1941 la Ciclova Montană, județul Caraș-Severin. Are numeroase expoziții și lucrări de artă în muzee și colecții private din România, Marea Britanie, Franța, Germania, Suedia, Statele Unite etc. Deși pare influențat de diferiți pictori abstracți din secolul XX, Oravitzan este considerat de critica de specialitate a-și avea rădăcinile în arta religioasă a Răsăritului creștin-ortodox.

Silviu Oravitzan s-a născut la 4 octombrie 1941, în localitatea Ciclova-Montană, județul Caraș-Severin. Tatăl, Iosif Crețu (1908-1976), a fost învățător. Mama, Ecaterina Crețu, născută Iliescu (1911-1981), a fost de asemenea învățătoare. Între 1947 și 1951, Oravitzan a urmat școala primară din satul natal. Între 1951 și 1957 a fost elev al Liceului „General Dragalina” din Oravița. În anii 1958-1960 a urmat cursurile Institutului Pedagogic din Timișoara, iar între 1960 și 1963 pe cele ale Universității din Timișoara, Facultatea de Arte Plastice. În 1983 a obținut Bursa Logos, la Paris. În 1984 a primit Bursa Fundației Peer Mattsson (Suedia). În perioada 1963–1970 a fost profesor de desen la Liceul „Iulia Hasdeu” și la Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Din 1985 până în 2006 a fost director al Galeriei Pro Arte din Lugoj. Din 1997 a fost profesor invitat la Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Arte Plastice (clasa profesorului Constantin Flondor). Din 2005 este afiliat Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale și Inter-religioase (INTER).

Prima expoziție la care a expus Silviu Oravitzan, alături de Vladimir Streletz și Tudor Tudan, a fost în 1966, la Sala Dacia din Lugoj. Au urmat numeroase alte expoziții de-a lungul anilor, printre care: 1968 – Librăria „Mihai Eminescu”, Timișoara; 1969, alături de Tudor Tudan – Sala Dalles, București; 1972 – Galeria Galateea, București; 1976, Patru artiști români – Manchester (Marea Britanie); 1981 – Rithymina Hotel, Creta (Grecia); 1981 – Aachen (Germania); 1982 – Galeria Pro Arte, Lugoj; 1983 – Galeria “Domani”, Munchen (Germania); 1984 – Fundația Avartanian Gulbechian Lisabona (Portugalia); 1987 – Galeria Helios, Timișoara; 1989 – Meinz (Germania); 1989 – Galerie Sculptures, Paris (Franța); 1992 – Meisenheim (Germania); 1994 – Muzeul de Artă al Banatului, Timișoara; 1994 – Centrul de Artă și Cultură, Mosonmagyarovaros (Ungaria); 1996 – Galerie Sculptures, Paris (Franța); 1996 – La Galeria, Luxemburg; 1997 – Centrul Cultural Francez, Timișoara; 1998 – Geneva (Elveția); 1998 – Budapesta (Ungaria); 1998 – Centrul Cultural Român, Viena (Austria); 1999 – Palais des Arts, Marsilia (Franța); 1999 – Centrul Cultural Român Paris (Franța); 1999 – Oravitzan Gallery, New York (SUA); 2000 – East – West Gallery, New – York (SUA); 2000 – Casa Giovaninetti, Saint Leu la Foret (Franța); 2001 – Galeria Pro Arte, Lugoj; 2001 – Bad Homburg (Germania); 2001 – Maison Consulaire, Saint Leu la Foret (Franța); 2001 – Centrul Cultural Român, New York (SUA); 2002 – Muzeul Național de Artă, Cluj; 2003 – The National Museum of Catholic Art and History, New York (SUA); 2003 – Muzeul Național de Artă, Cotroceni, București; 2004 – Franconville (Franța); 2005 – Salonul Național de Artă, Arad; 2006 - Muzeul de Artă, Timișoara; Complexul Balnear Cultural Ocna Sibiului; Vertriebspartner Center, Viena Neustadt, Bank Austria Creditanstalt, Institut für Kultur, Viena; Institutul Cultural Român, Viena; Ambasada României, Viena; 2007 - Lux Lumen, Sala Terrena, Klosterneuburg, Austria, organizatori: Institutul Cultural Roman - Viena, Institutul Român de Studii Inter-Ortodoxe, Inter-Confesionale și Inter-Religioase (INTER); Lux Lumen, organizator Muzeul National Brukenthal, Galeria de Arta Contemporana a Muzeului National Brukenthal, curator Liviana Dan, împreună cu Marko Rupnik; 2008 - Lux Lumen, organizatori: Centrul Cultural Austriac din Palatul Palffy, Wiener Hofburg Orchester, AUSTROM; Palatului Palffy, Viena; 2009 - Muzeul de Artă, Timișoara; 2010-2012 - Casa-atelier Oravitzan-Poparad, Timișoara; 2013 - Muzeul Țăranului Român și Palatul Mogoșoaia.

Operele lui Silviu Oravitzan se găsesc în colecții de stat: Muzeele de Artă din Timișoara, București, Reșița, Lugoj, Muzeul de Artă din Reszow (Polonia), Muzeul de Artă Modernă din Debrecen (Ungaria), precum și în colecții private: Papastefanakis (Grecia), Christophe și Dana Giovaninetti, Sergiu Celibidache, Claude Massuard (Franța), Peer Matson (Suedia), David Pagrotski (Marea Britanie), Helga May, R. Kolles, Al. Breban, Maria Beck (Germania). În 2003 Oravitzan a realizat sculptura în lemn de mari dimensiuni de la reședința din Mănăstirea Nicula a Mitropolitului Bartolomeu al Clujului. Un an mai târziu a finalizat iconostasul bisericii ortodoxe „Schimbarea la Față” din Cluj.

e-a lungul anilor, asupra operei lui Silviu Oravitzan s-au pronunțat numeroși critici de artă, scriitori, artiști plastici:
„Să nu uităm că noi suntem după câteva secole de alienare și de sminteală. Or, pictura, în raport cu sminteala aceasta, are, pentru că noi trebuie să acceptăm că tot ce facem nu facem în absolut, ci în acest context al istoriei care s-a trădat pe ea, ne-a trădat pe noi, ne-a alienat, suntem în drum spre apocalips. Cine nu vrea să accepte lucrul acesta să aibă răbdare. Or, în măsura în care, cum spunea Eliade, noi nu putem ieși din istorie, noi trebuie să trăim în istorie, dar, în același timp, să ne-o asumăm și s-o depășim, adică să găsim o soluție terapeutică la această îmbolnăvire a timpului și a ființei noastre care e istoria. Una dintre soluțiile acestea eu o văd în pictura lui Silviu Oravitzan care este mai mult decât terapeutică, mântuitoare. Sigur că nimeni nu poate vindeca alienarea lumii moderne, dar măcar o asemenea artă dă posibilitatea să ne-o asumăm mai puțin dureros, mai puțin catastrofic. Adică, ne ajută să găsim un echilibru interior, în raport cu dezechilibrul care devine din ce în ce mai sufocant, mai apăsător, datorită unei forțe care vine din adâncul ființei și care îți permite să-ți reamintești anumite valori, care nu sunt numai ale artei, care sunt ale ființei, pentru că arta trăia, înainte, ca expresie a ființei, nu ca expresie a unui talent, a unui punct de vedere personal. Or, această reîntoarcere la originile artei și la raportul de ordin ontologic cu lumea constituie, cred, poate principala calitate a artei lui Silviu Oravitzan.” (Paul Barbăneagră)
„Trebuie să vezi o sală întreagă de tablouri și sculpturi de Silviu Oravitzan ca să înțelegi că arta sa a părăsit cu totul zona tulbure a căutărilor moderne. Ce vezi îți dă sentimentul puternic că artistul a ajuns pe un drum sigur, larg, care era la îndemâna tuturor, dar pe care dintr-un motiv de neînțeles nimeni altcineva nu l-a văzut. Această constatare ar fi sunat ca o condamnare fără apel în urmă cu 20 – 30 de ani, când comandamentele moderniste impuneau o neîntreruptă depășire spre un orizont mereu îndepărtat: certitudinea era considerată o eroare fatală. Puțin mai stau astăzi paralizați în fața terorismului modernist. Și cel mai departe dintre toți este chiar Silviu Oravitzan”. (Vasile Popovici)
„În obiectele de artă ale lui Silviu Oravitzan nu este chipul lui Hristos, nici al Maicii Domnului. Este însă repetată la infinit imaginea crucii. Crucea o vedem reluată necontenit, atât în miniaturi, cât și în obiectele de artă mai importantă, în acele reliefuri, în care culoarea pictorului se împletește cu arta făurarului, a sculptorului. Dacă mă refer totuși la icoană, este în ceea ce icoana ne prezintă cu adevărat esențial: nu chipul văzut al nevăzutului, ci prezența invizibilului; este aici, în toate, în cele mai mici din acele miniaturi care par că reiau caligrafia vechilor miniaturiști și până la lucrările mari. Nu numai în simbolistica crucii, ci în toate lucrările, în care plouă cu aur – culoarea sacrală – vedem esența icoanei, care este prezența sacrului, pentru că icoana nu numai figurativ figurează, produce chipul sacru, ci ne aduce prezent transcendentul, sacrul”. (Nicolae Balotă)
„Îmi place pictura lui Oravitzan pentru unitatea ei de concepție, cu o bază evident creștină, de credință profundă, dar și cu foarte multe simboluri metafizice, care nu intră în conflict cu tema creștinească, ci, dimpotrivă, o îmbogățesc în modul în care creștinismul cosmic îmbogățește printr-o trăire proprie participarea noastră la credința creștină. Am fost șocat, în primul rând, de faptul următor: imensitatea de variații pe o temă care se reduce, în fond, la două simboluri esențiale: crucea și lumina. Sunt atâtea variante, atâtea adânciri ale temei, încât mi-am amintit o singură comparație posibilă: imensitatea de imagini, de metafore care îi sunt adresate Fecioarei Maria în acatist. Este cea mai mare colecție de metafore din câte există în literatura universală. Toți ne aducem aminte de cele care se sfârșesc cu «Bucură-te, Maria, pururi Fecioară!»” (Cicerone Poghirc)
„Cred că, în pictura lui Oravitzan, suntem în fața simbolului fundamental și care este, nu numai la creștini, acela al Crucii. A vorbi despre simbolismul Crucii, după Guenon, nu are nici un rost. Labirintul se rezolvă în Mandala, Mandala fiind starea finală. În cazul lui Silviu Oravitzan, Mandala este autentificată de ceea ce se numește, în reprezentările metafizice, tetraedrul. Este triada creștină, care pornește de la trinitate, pe care ne-o oferă pictura lui Rubliov. Tetraedrul este foarte necesar așezat în arhitectura bisericilor bizantine: cei patru evangheliști care sunt pe cele patru coloane care susțin cupola. Cupola este centrul. Ei sunt și punctele cardinale, sunt și semnele zodiacului. Tetraedrul apare fundamental în reprezentarea pe care ne-o dă Oravitzan. Îl vedem mereu în niște dreptunghiuri. Acest tetraedru ne dovedește că ne aflăm într-o reprezentare a celor nevăzute, care precede creștinismul, în sensul că e și viziunea lui Iezechiel din Vechiul Testament, în care Dumnezeu este pe tron. Central e tronul. În jurul lui stau cei patru Arhangheli. Cu aceasta cred că este autentificat sensul de Mandala al locului în care ajunge ceea ce vrea să ne spună Oravitzan”. (Theodor Cazaban)
„În lucrările lui Oravitzan există o stare izbitor de reală de a fi român. Mă întreb cum a putut face asta el în România, știind bine ce a fost acolo. De unde îi vin toate acestea? Poate, poate originea lui din Banat ar explica într-o măsură asta. Acolo este o interferență echilibrată de mai multe culturi și civilizații. Lucrările lui parcă sunt făcute de mine. Aș fi vrut să le fi făcut eu. Mă regăsesc în ele. Cum văd un lucru făcut de el, acesta se mută în mine, în trupul și sufletul meu. În el mă regăsesc cel mai bine ca fiind român. Dumnezeu mi-a dat, acum, pentru că eu cred cu putere în el, un fiu cu care mă înțeleg perfect. Între noi există un fel de metacomunicare. Al doilea lucru dăruit este Silviu Oravitzan, care l-a întâlnit pe Dumnezeu, chiar dacă el sau noi acum nu suntem conștienți de aceasta”. (Sergiu Celibidache)
„Biserica (Schimbarea la Față, din Cluj, n.n.) a început deja să fie înfrumusețată, mai întâi cu acest iconostas, care este opera unui mare artist, pictorul Silviu Oravitzan din Lugoj, care este mult mai cunoscut în New York decât în România. Eu l-am cunoscut bine și acest iconostas își are obârșia într-o lucrare de aproape asemenea anvergură, pe care Silviu Oravitzan a făcut-o la Nicula, la intrarea în capela din reședința mea din această mănăstire. În opinia mea, Silviu Oravitzan aparține Orientului ortodox; el este un pictor, un artist, un adevărat poet al luminii necreate. Este lumina care, la origini, a emanat de la Dumnezeu, din însuși ființa Sa. Lumina s-a arătat privirii pe Muntele Thabor, în momentul Schimbării la Față a Mântuitorului, moment când fața Sa a strălucit asemenea soarelui iar hainele-I au devenit de un alb orbitor, asemănător luminii. Lumina necreată, din momentul Schimbării la Față, a fost mai târziu experimentată de Isihasm. Acesta este un curent mistic al călugărilor isihaști de pe muntele Athos (doctrinarul cel mai important fiind Grigore Palama) care s-au dedicat unei rugăciuni neîncetate pentru a ajunge la uniunea cu Dumnezeu. Isihasmul este o experiență mistică specifică lumii ortodoxe. După părerea mea, arta lui Silviu Oravitzan încearcă să surprindă și să conțină în sine această lumină necreată”. (Bartolomeu Anania)
„Peretele de lumină cruciformă care îi întâmpină pe închinătorii ce intră în biserica ortodoxă «Schimbarea la Față» din Cluj nu este «iconostasul lui Oravitzan», ci darul pe care marele artist îl face, sub forma unui iconostas, Celui dincolo de acesta. Un motiv în plus pentru Silviu Oravitzan ca, împreună cu Sfântul Grigore de Nazianz, să exclame cu smerită bucurie: «Atâta lumină a descoperit ochilor mei Treimea!»” (Radu Preda)
„Silviu Oravitzan năzuiește să unifice complexa învățătură a elementelor, culorilor, simbolurilor, fenomenelor naturii într-un univers plastic a cărui validitate este prezentă în fiecare dintre tablourile sale. El caută neobosit să exprime acel fundamental principiu unificator al lumii și cercetează în opera sa o ordine superioară, ce se reflectă în legile naturii și ale realității.” (Ana Maria Altmann)
„Acest iconostas al lui Oravitzan este cea mai modernă, în sensul autentic al termenului, și cea mai surprinzătoare tentativă de a arăta cum vede Dumnezeu. Pentru Oravitzan, această vedere nu se articulează în detalii, iar aici nu putem să nu-i dăm dreptate. Într-o epocă de o atât de mare ignoranță religioasă și de o asemenea rătăcire culturală, detaliile tulbură, dezorientează și devin înfruntarea ideologiilor și a fantasmelor. Astăzi este vorba de o viziune de sinteză chiar a punctului său zero. Este vorba pur și simplu de a arăta un mister cu atâta viață, încât omul de astăzi să se poată simți antrenat, atras, dar și redus la tăcere, întrucât se află în fața unui Mister care se prezintă și care se cere luat în considerare, băgat în seamă. Oravitzan arată că privirea lui Dumnezeu este Lumina și că nu trebuie niciodată să fugim din fața lui Dumnezeu, ci trebuie să ne oprim și să ne lăsăm priviți de El”. (Marko Ivan Rupnik)
„Soarele este simbolul luminii Evidenței Absolute. Soarele vizibil este imaginea în oglindă a Soarelui Absolut, lumină a luminii. În literatura ortodoxă Sfânta Treime este numită uneori «Dumnezeul trisolar». Presimt că Oravitzan va ajunge în curând să ne dăruiască viziunea soarelui, după ce ne-a fericit cu cea a crucii. Inspirată de motive ortodoxe, opera lui Oravitzan ajunge la o dimensiune universală, transculturală și transreligioasă. Ea poate fi resimțită pe deplin pe toate meleagurile lumii, de oricine este animat de vibrația Evidenței Absolute”. (Basarab Nicolescu)
„De fapt, lumea lui Silviu Oravitzan chiar asta este: un traseu, o deplasare imperceptibilă și continuă de la materie la spirit, de la animația istorică la statica atemporalității. Vehiculul acestui zbor planat prin spațiul nesfârșit al expresiei artistice este tocmai fasciculul de lumină care pornește din spațiul picturii Occidentale, din acela renascentisto – baroc cu precădere, și se prăbușește, mântuit de orice convenție calendaristică, în lumina taborică a Răsăritului. Pornește de la peisaj sau de la scena de interior și se surpă în aurul iconostasului și în aura Mântuitorului. Acest traseu care camuflează atâtea evenimente intermediare, o revărsare de povestiri și de forme pe care nici măcar viermuiala din O mie și una de nopți n-ar putea-o echivala, mult mai scurt decât o clipită și mai condensat decât antimateria, este chiar pictura lui Oravitzan. Adică o poveste concentrată despre lumen și lux”. (Pavel Șușară)
„În câmpul simbolizării orizontale, figurative, arta lui Silviu Oravitzan vorbește în sintaxa unei geometrii spiritualizate în care liniile povestesc, în «limba» lor esențializată, odiseea hipostazierii în lume a Celor de Sus. Exil, kenoză, împrăștiere, cădere ori chiar labirint, pe de o parte. Dar și epifanie, suiș, credință, rugăciune, centralitate, pe de altă parte. În câmpul simbolizării verticale, nonfigurative, esența mesajului și a materiei transfigurate este Lumina”. (Marcel Tolcea)
„Am luat contact cu arta lui Silviu Oravitzan relativ târziu, în urmă cu câțiva ani când am primit cadou un album al artistului. A fost însă o încântare vecină cu revelația. Albumul respectiv îmi descoperea un artist cu pasiunea formelor esențiale, brâncușian prin capacitatea de a merge la esențe într-un mod paradoxal, reunind tradiționalul și modernul într-o formula unică prin descărcarea de pitoresc a celui dintâi și umplerea de sens a celui de-a doilea. Mi-am dat seama astfel ca in pofida caracterului ei abstract, arta lui Silviu Oravitzan e derivată din arta icoanei, din care reține două elemente fundamentale: crucea, ca typos fundamental al oricărei iconicități, așa cum a fost stabilit în definiția Sinodului VII Ecumenic de la Niceea, și lumina de aur, prezență obligatorie în fundalul oricărei icoane.” (Ioan I. Ică jr)
Într-o cronică plasitică din revista România literară din 16 octombrie 2009, intitulată „Silviu Oravitzan sau o poveste despre lumen și lux”, criticul de artă Pavel Șușară reproduce considerații ale artistului despre propria lui operă: „Știi, Pavel, cred că ar trebui să pornești în textul pe care urmează să-l scrii, că doar tu ești bănățean și știi foarte bine lucrurile astea, de la ornamentica populară, adică de la acea situație unică a Banatului de a conserva însemnele aulice ale unui limbaj pierdut. Știi ce era cu acel limbaj, pentru că nu sunt mulți care înțeleg lucrurile astea, era un limbaj paradisiac, un limbaj al începuturilor noastre edenice, însemnele pure ale comunicării nemijlocite cu Dumnezeu. De aici firul strălucitor, acea disponibilitate de a capte în materie lumina ingenuă și necreată, de aici infinitele câmpuri de aur în care nu se vede nimic din afară, în care nu se oglindește nimic accidental sau definit, dar din care răzbate și adie energia nemăsurată a unei existențe fără început și fără sfârșit. Vezi, mesajele astea care au amuțit, care și-au transmis către noi doar ambalajele vizibile, de o măreție aproape nepământească, trebuie să le capteze și să le transmită pictorul. Panourile mele, și cu atât mai mult iconostasul de la Cluj, chiar asta încearcă să facă, încearcă să surprindă momentul în care material se deschide, înflorește, își pierde opacitatea și devine un mediu transparent care nu absoarbe lumina, ci o generează, o eliberează din propriile sale resurse, din cele inițiale, și lumina asta nu este lumina din afară, cea dirijată, lumina care se stinge și care aruncă umbre, ci o lumină fără surse și fără istorie”.







luni, 7 mai 2018

Justin Pierre James Trudeau, a Canadian politician serving as the 23rd and current Prime Minister of Canada since 2015

Justin Pierre James Trudeau 23rd and current Prime Minister of Canada since 2015 and Leader of the Liberal Party since 2013.[2][3] Trudeau is the second-youngest Canadian Prime Minister, after Joe Clark; he is also the first to be related to a previous holder of the post, as the eldest son of Pierre Trudeau.[4][5]
is a Canadian politician serving as the
Born in Ottawa, Trudeau attended Collège Jean-de-Brébeuf and graduated from McGill University in 1994 and the University of British Columbia in 1998. He gained a high public profile in October 2000, when he delivered a eulogy at his father's state funeral.[6] After graduating, he worked as a teacher in Vancouver, British Columbia. He completed one year of an engineering program at Montreal's École Polytechnique, from 2002 to 2003, and one year of a master's program in environmental geography at McGill University, from 2004 to 2005. He advocated for various causes, and portrayed a cousin in the 2007 TV miniseries The Great War.[7]
In the 2008 federal election, he was elected to represent the riding of Papineau in the House of Commons. In 2009, he was appointed the Liberal Party's critic for youth and multiculturalism, and the following year, became critic for citizenship and immigration. In 2011, he was appointed as critic for secondary education and youth and amateur sport. Trudeau won the leadership of the Liberal Party in April 2013 and went on to lead his party to victory in the 2015 federal election, moving the 3rd-placed Liberals from 36 seats to 184 seats, the largest-ever numerical increase by a party in a Canadian general election.

luni, 23 aprilie 2018

Mircea Vintilă, muzician, cântăreț și compozitor român de muzică folk


Mircea Vintilă (n. 23 martie 1949, București), cunoscut și ca Ciocu', este un muzician, cântăreț și compozitor român de muzică folk.
Mircea Vintilă face parte din prima generație de artiști folk din România, cea a anilor '70. El este cunoscut atât pentru activitatea sa solo sau cu formația de acompaniament Brambura, cât și ca membru al supergrupului Pasărea Colibri. A compus cântece pe versuri de Adrian Păunescu, George Coșbuc, Tudor Arghezi, Florian Pittiș, Gheorghe Azap și alții. Este recunoscut pentru faptul că o parte dintre cântecele sale recreează atmosfera și farmecul Bucureștiului de odinioară.
Mircea Vintilă s-a născut în data de 23 martie 1949 la București și a fost interesat de muzică din copilărie. A urmat Școala de Muzică, clasa violă. A terminat Liceul „Gheorghe Lazăr” și apoi a absolvit Institutul de Construcții din București în anul 1974.
Mircea Vintilă cântă alături de alți prestigioși artiști (Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu) la primul festival studențesc de muzică folk din anul 1971, la Clubul 303 aparținând Universității Politehnice București, apoi la Clubul Universitas, la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa” și în Cenaclul Flacăra.
La a doua ediție a Festivalului „Primăvara baladelor” câștigă „Marele Premiu” cu piesa „Lordul John” pe versuri de George Coșbuc. Cu piesa „Bade Ioane”, pe versurile poetului Tudor Arghezi, câștigă premiul „Teletop” al Televiziunii Române, iar cu piesa „Făt-Frumos” pe versuri de Adrian Păunescu câștigă premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
Debutul discografic al lui Vintită se produce în anul 1976, când apare un disc single intitulat Mielul / Pământul deocamdată, editat de Electrecord. Versurile celor două cântece ce se regăsesc pe disc aparțin lui Adrian Păunescu. În 1977 apare un disc EP cu trei piese, Bade Ioane / Hanul lui Manuc / Eroii. Următorul material discografic semnat Mircea Vintilă este Crezul meu, apărut în anul 1978. Este primul LP al cantautorului, ce conține 11 cântece, o parte dintre acestea fiind orchestrate de Dan Andrei Aldea de la formația Sfinx.

În perioada 1978-1984 au fost editate două compilații folk pe care Mircea Vintilă figurează cu patru piese.
Mai târziu, în 1984 urmează un al doilea LP intitulat Peripeții noi și apoi, în 1989, un alt album, intitulat simplu Mircea Vintilă, din cauză că titlul original, Se retrage la Vatra Luminoasă, nu a fost acceptat de cenzura comunistă a vremii. La acest ultim album al său de dinainte de Revoluție, Mircea Vintilă colaborează cu Florian Pittiș la texte și cu Sorin Chifiriuc la orchestrații și aranjamente instrumentale.
În anul 1990 primește „Marele Premiu pentru Întreaga Activitate” în cadrul Festivalului Național de Muzică Folk „Om bun”. Urmează o serie de turnee în Austria, Franța, Germania, Rusia și Slovacia. Susține spectacolul „Față în față cu lumea” la Teatrul Bulandra din Capitală, alături de Florian Pittiș, cu care în anul 1993 editează albumul Nu trântiți ușa!. La acest album colaborează pentru prima dată cu Mircea Baniciu și Vlady Cnejevici, care s-au implicat ca orchestratori în realizarea materialului.
În 1992 fondează, împreună cu Mircea Baniciu, Florian Pittiș și Vlady Cnejevici, grupul Pasărea Colibri, desfășurând o prestigioasă activitate discografică și de turneu în țară și străinătate (Statele Unite ale Americii, Canada, Germania). Pe parcursul anilor '90 lansează împreună cu Pasărea Colibri trei albume de folk-rock de mare succes: În căutarea cuibului pierdut (1995), Ciripituri (1996) și Cântece de bivuac (1999).
În octombrie 2000 lansează albumul Madama de pică, material discografic produs de Roton, ce reprezintă primul proiect solo după o perioadă în care a activat mai mult împreună cu Pasărea Colibri. Albumul include doar piese noi, cu un sound remarcabil, la care și-au adus contribuția muzicieni de marcă: Iulian Vrabete (membru al grupului Holograf, în calitate de producător executiv și chitarist bas), Horia Stoicanu (co-autor la muzică și versuri), Gheorghe Emanuel „Fisă” (programare și claviaturi), Relu Bițulescu (percuție), Eugen Caminschi (chitară), Marius Bațu (chitară acustică și voce adițională). Primul single extras, „Noros Cecer”, beneficiază de un videoclip. Madama de pică a fost declarat „cel mai bun album folk al anului 2000”, iar videoclipul piesei „Noros Cecer” a luat premiul pentru „cel mai bun videoclip al anului”, decernat de Uniunea Artiștilor Profesioniști din Televiziune.
În paralel, Mircea Vintilă își continuă activitatea alături de Pasărea Colibri, cu care realizează albumul Încă 2000 de ani, lansat în 2002. În același an, pe data 12 decembrie, participă la concertul aniversar de 10 ani a grupului Pasărea Colibri la Palatul Copiilor din București. Spectacolul face obiectul unui dublu album live și a unui DVD, lansate în 2003. În vara lui 2003, Pasărea Colibri își încetează activitatea. Pentru Mircea Vintilă au loc câteva schimbări pe plan artistic. Astfel, semnează un contract cu o nouă casă de discuri, părăsind Roton-ul pentru Intercont Music. O altă noutate o reprezintă trupa Brambura, care îl acompaniază pe muzician în concerte, dar și pe noul material discografic. Formația este compusă din instrumentiști de valoare: Eugen Caminschi (chitară), Gelu Ionescu (claviaturi), Vadim Tichișan (baterie), Cătălin Crețeanu (bas), Elena Pavel și Andrada Popa (voci adiționale).

marți, 3 aprilie 2018

Gianfranco Zola, an Italian former footballer, who played predominantly as a forward. After retirement from playing he became a manager

Gianfranco Zola OMRI[3] OBE[4] (born 5 July 1966) is an Italian former footballer, who played predominantly as a forward. After retirement from playing manager.
he became a
He spent the first decade of his playing career playing in Italy, most notably with Napoli, alongside Diego Maradona and Careca, where he was able to win the Serie A title, and at Parma, where he won the Italian Super Cup and the UEFA Cup. He later moved to English side Chelsea, where he was voted the Football Writers' Player of the Year in the 1996–97 season. During his time at the club, he won the UEFA Cup Winners' Cup, the UEFA Super Cup, two FA Cups, the League Cup, and the Community Shield. In 2003, he was voted Chelsea's greatest player ever.[5] He was capped 35 times for Italy from his debut in 1991, appearing at the 1994 World Cup, where Italy finished in second place, and Euro 1996.
After a stint with Italy under-21s, Zola began his club managerial career with West Ham United of the Premier League in 2008 in the Premier League, before being sacked in 2010. He was manager of Watford from July 2012 until he announced his resignation on 16 December 2013. From December 2014 to March 2015 he managed Cagliari in Serie A.

duminică, 1 aprilie 2018

Manfred von Brauchitsch, a German auto racing driver who drove for Mercedes-Benz in the famous "Silver Arrows" of Grand Prix motor racing in the 1930s


Manfred Georg Rudolf von Brauchitsch (15 August 1905 – 5 February 2003) was a German auto racing driver who drove for Mercedes-Benz in the famous "Silver Arrows" of Grand Prix motor racing in the 1930s.
Although an excellent driver who had reasonable success, he struggled with bad luck, and was overshadowed by his more successful Mercedes-Benz teammates Rudolf Caracciola and Hermann Lang.

Brauchitsch won three Grands Prix - the 1934 ADAC Eifelrennen which saw the first appearance of Silver Arrows Mercedes Race cars, the 1937 Monaco Grand Prix (considered his greatest victory), and the 1938 French Grand Prix. His fastest lap in the 1937 Monaco race (1 minute 46.5 seconds, 11.9 seconds faster than the old record lap) set a record that stood for 18 years.

He was twice runner-up in the European Championship, in 1937 and 1938, and finished third in 1939.
He was noted for his red helmet and his bad luck, losing a number of other Grands Prix when he was on the very verge of winning (no less than five, by some counts). His most famous loss was the 1935 German Grand Prix, when a tire blew while he was leading the last lap, handing victory to Tazio Nuvolari in an Alfa Romeo in one of the latter's most famous victories - the only time during the reign of the Silver Arrows when a Grand Prix was won by a car other than a Mercedes or Auto Union.

Following World War II, being the son and nephew of military officers was not of much practical use in West Germany. After several failed businesses, Brauchitsch contacted Caracciola, who gave him contacts in South America. Unable to settle there, he returned to West Germany embittered and became a target for the communists of East Germany. Again unable to settle, he returned to West Germany, where he was arrested and charged with espionage. In 1951, he was jailed and then released on bail.[citation needed]
During a bail period in 1955, Brauchitsch defected to East Germany; his wife Gisela committed suicide a year later. He was put in charge of the East German national motor sport organisation, as well as becoming president of its movement to promote the Olympic ideal. The latter led to his being awarded the Olympic Order in 1988 by the International Olympic Committee.[1]
Brauchitsch later remarried, to Lieselotte, and they were permitted to visit West Germany occasionally. Following the death of Hermann Lang in 1987, Brauchitsch was regarded as the last surviving member of the pre-war "Silver Arrow" drivers. He died in Gräfenwarth in 2003.

luni, 12 martie 2018

Hubert de Givenchy, a French fashion designer who founded The House of Givenchy in 1952. He was famous for having designed much of the personal and professional wardrobe of Audrey Hepburn

Count Hubert James Marcel Taffin de Givenchy (20 February 1927[2] – 10 March 2018[3]) was a French fashion designer who founded The House of Givenchy in 1952. He was famous for having designed much of the personal and professional wardrobe of Audrey Hepburn and clothing for Jacqueline Bouvier Kennedy. He was named to the International Best Dressed List Hall of Fame in 1970.
Hubert James Taffin de Givenchy was born on 20 February 1927 in Beauvais, Oise[5][6][7] into a Protestant family.[2] He was the younger son of Lucien Taffin de Givenchy (1888–1930), marquis of Givenchy, and his wife, the former Béatrice ("Sissi") Badin (1888–1976). The Taffin de Givenchy family, which traces its roots to Venice, Italy (the original surname was Taffini), was ennobled in 1713, at which time the head of the family became marquis of Givenchy.[8] He had an elder brother, Jean-Claude de Givenchy (1925–2009), who inherited the family's marquessate and eventually became the president of Parfums Givenchy.
After his father's death from influenza in 1930, he was raised by their mother and maternal grandmother,[7] Marguerite Dieterle Badin (1853–1940), the widow of Jules Badin (1843–1919), an artist who was the owner and director of the historic Gobelins Manufactory and Beauvais tapestry factories. Artistic professions ran in the extended Badin family. Givenchy's maternal great-grandfather, Jules Dieterle, was a set designer who also created designs for the Beauvais factory, including a set of 13 designs for the Elysée Palace. One of his great-great-grandfathers also designed sets for the Paris Opera.
He moved to Paris at the age of seventeen, where he studied at the École des Beaux-Arts.[6][7]

Career

Givenchy's first designs were done for Jacques Fath in 1945.[6][9] Later he did designs for Robert Piguet and Lucien Lelong (1946) – working alongside the still-unknown Pierre Balmain and Christian Dior.[6][9] From 1947 to 1951 he worked for the avantgarde designer Elsa Schiaparelli.[6][9]
In 1952, he opened his own design house at the Plaine Monceau in Paris.[6][7] Later, he named his first collection "Bettina Graziani" for Paris's top model at the time.[6] His style was marked by innovation, contrary to the more conservative designs by Dior. At 25, he was the youngest designer of the progressive Paris fashion scene. His first collections were characterized by the use of rather cheap fabrics for financial reasons, but they always piqued curiosity through their design.[citation needed]
Audrey Hepburn, later the most prominent proponent of Givenchy's fashion, and Givenchy met in 1953 during the shoot of Sabrina.[10][11] He went on to design the black dress she wore in Breakfast at Tiffany's.[10][11]
He also developed his first perfume collection for her (L'Interdit and Le de Givenchy).[6][7] Audrey Hepburn was the face of that fragrance. This was the first time a star was the face of a fragrance's advertising campaign, and probably the last time that it was done for free, only by friendship.[12]
At that time, Givenchy also met his idol, Cristóbal Balenciaga.[7][13] Although a renowned designer, Givenchy not only sought inspiration from the lofty settings of haute couture but also in such avant-garde environments as Limbo, the store in Manhattan's East Village.[14]
Clients have included Donna Marella Agnelli, Lauren Bacall,[5] Ingrid Bergman, Countess Mona von Bismarck, Countess Cristiana Brandolini d'Adda, Sunny von Bülow,Renata Tebaldi, Maria Callas, Capucine, Marlene Dietrich,[5] Daisy Fellowes, Greta Garbo, Gloria Guinness, Dolores Guinness, Aimee de Heeren, Audrey Hepburn,[10] Jane Holzer, Grace Kelly,[10] Princess Salimah Aga Khan, Rachel Lambert Mellon, Jeanne Moreau, Jacqueline Kennedy Onassis,[10] Empress Farah Pahlavi, Babe Paley, Lee Radziwill, Comtesse Jacqueline de Ribes, Nona Hendryx, Baroness Pauline de Rothschild, Frederica von Stade, Baroness Gaby Van Zuylen van Nijevelt, Diana Vreeland, Betsey Cushing Roosevelt Whitney, Baroness Sylvia de Waldner, the Duchess of Windsor, Jayne Wrightsman, etc.
In 1954, Givenchy's prêt-à-porter collection debuted.[7][13]
De Givenchy created the iconic 'Balloon coat' and the 'Baby Doll' dress in 1958.[15][16]
In 1969,[17] a men's line was also created.[7] From 1976 through 1983, the Ford Motor Company offered a Givenchy Edition of its Continental Mark series of luxury automobiles beginning in 1976 with the Continental Mark IV coupe and ending with the 1983 Continental Mark VI coupe and sedan. In 1988, he organized a retrospective of his work at the Beverly Wilshire Hotel in Beverly Hills, California.[9]
The House of Givenchy was split in 1981, with the perfume line going to Veuve Clicquot, while the fashion branch was acquired by LVMH in 1989.[18] As of today, LVMH owns Parfums Givenchy as well.[6]


De Givenchy retired from fashion design in 1995.[10] His successor to head the Givenchy label was John Galliano.[6][7] After a brief stint by Galliano, a five-year stay from Alexander McQueen and a term from 2001 to 2004 by Julien Macdonald, Givenchy women's ready-to-wear and haute couture was then headed by Riccardo Tisci from 2005 until 2017.[6][7]
Clare Waight Keller is now the creative director of the fashion house since the Resort 2018 collection.
He resided at the Château du Jonchet, a listed historic castle in Romilly-sur-Aigre, Eure-et-Loir, near Paris.[7] In his retirement, he focused on collecting 17th and 18th-century bronze and marble sculptures.[11] In July 2010, he spoke at the Oxford Union.[6][7] From 8 to 14 September 2014, during the Biennale des Antiquaires, he organized a private sale exhibition at Christie's in Paris featuring, artwork by Jean-Baptiste-Claude Odiot, the Manufacture nationale de Sèvres, Jacques-Louis David, Anne-Louis Girodet de Roussy-Trioson, etc.[19]
In January 2007, The French Post Office issued postage stamps for Valentine's Day designed by Givenchy. In October 2014, a retrospective exhibition featuring ninety-five of his designed pieces took place at the Thyssen-Bornemisza Museum in Madrid, Spain.[10][20] His longtime partner was fashion designer Philippe Venet.[21]
He died in his sleep at the Renaissance chateau near Paris on Saturday 10 March 2018.

marți, 6 martie 2018

Success 2018: Rod Laver, an Australian former tennis player widely regarded as one of the greatest in the history of the sport. He was the No. 1 ranked professional from 1964 to 1970

Rodney George Laver AC, MBE (born 9 August 1938) is an Australian former tennis player widely regarded as one of the greatest in the history of the sport.[b] He was the No. 1 ranked professional from 1964 to 1970, spanning four years before and three years after the start of the Open Era in 1968. He also was the No. 1 ranked amateur in 1961–62.[3]
Laver's 200 singles titles are the most in tennis history. This included his all-time men's record of 10 or more titles per year for seven consecutive years (1964–70). He excelled on all of the court surfaces of his time: grass, clay, hard, carpet, and wood/parquet.
Laver won 11 Grand Slam singles titles, though he was banned from playing those tournaments for the five years prior to the Open Era. Laver is the only player to twice achieve the calendar-year Grand Slam, in 1962 and 1969, and the latter remains the only time a man has done so in the Open Era. He also won eight Pro Slam titles, including the "pro Grand Slam"[13][14] in 1967, and he contributed to five Davis Cup titles for Australia during an age when Davis Cup was deemed as significant as the Grand Slams.

Career

Amateur (1956–62)

Laver was a young boy when he left school to pursue a tennis career that lasted 24 years. He was coached in Queensland by Charlie Hollis and later by the Australian Davis Cup team captain Harry Hopman, who gave Laver the nickname "Rocket".
Laver was both Australian and US Junior champion in 1957. He had his breakthrough on the world stage in 1959, when he reached all three finals at Wimbledon, winning the mixed doubles title with Darlene Hard. As an unseeded player, he lost the singles final to Peruvian Alex Olmedo after surviving an 87-game semifinal against American Barry MacKay. His first major singles title was the Australian Championships in 1960, where he defeated fellow Australian Neale Fraser in a five-set final after coming back from two sets down and saving a Fraser championship point in the fourth set. Laver captured his first Wimbledon singles crown in 1961.
In 1962, Laver became the first male player since Don Budge in 1938 to win all four Grand Slam singles titles in the same year and won an additional 18 titles (22)[23] in all. Among those titles were the Italian Championships and the German Championships, giving Laver the "clay court triple" of Paris, Rome, and Hamburg that had been achieved previously only by Lew Hoad in 1956. The biggest hurdle to Laver's winning the Grand Slam was the French Championships on slow clay, where Laver won three consecutive five-setters beginning with the quarterfinals. In his quarterfinal with Martin Mulligan, Laver saved a matchpoint in the fourth set with a backhand volley after coming to the net behind a second serve. In the final, Laver lost the first two sets and was down 0–3 in the fourth set before coming back to defeat Roy Emerson. At Wimbledon, his progress was much easier. Laver lost only one set the whole tournament, to Manuel Santana in a quarterfinal, who held a set point for a two set lead. At the US Championships, Laver lost only two sets during the tournament and defeated Emerson again in the final.
In February 1963, he appeared on the panel game show To Tell the Truth, where all four panelists identified him based on his knowledge of the history of tennis.[24]

Professional

Before the Open Era (1963–68)

In December 1962 Laver turned professional after winning the Davis Cup with the Australian team. After an initial period of adjustment he quickly established himself among the leading professional players such as Ken Rosewall, Lew Hoad and Andrés Gimeno, and also Pancho Gonzales when Gonzales returned to a full-time schedule in 1964. During the next seven years, Laver won the U.S. Pro Tennis Championships five times, including four in a row beginning in 1966.
In the beginning of 1963, Laver was beaten consistently by both Rosewall and Hoad on an Australasian tour. Hoad won the first eight matches against Laver, and Rosewall won 11 out of 13.[25] By the end of the year, however, with six tournament titles, Laver had become the No. 2 professional player behind Rosewall.[26]
In 1964, Laver and Rosewall both won seven important titles (in minor tournaments Laver won four and Rosewall won three), but Laver won 15 of 19 matches against Rosewall and captured the two most prestigious titles, the US Pro Championships over Gonzales and the Wembley Championships over Rosewall. In tennis week, Raymond Lee has described the Wembley match, where Laver came from 5–3 down in the fifth set to win 8–6, as possibly their best ever and one that changed tennis history. Lee regards this win as the one that began and established Laver's long reign as world number one. The other prestige title, the French pro, was won by Rosewall.
In 1965, Laver was clearly the No. 1 professional player,[27] winning 17 titles[28] and 13 of 18 matches against Rosewall. In ten finals, Laver won eight against the still dangerous Gonzales.
In 1966, Laver won 16 events,[28] including the US Pro Championships, the Wembley Pro Championship, and eight other important tournaments.
In 1967, Laver won 19 titles,[28] including the Wimbledon Pro, the US Pro Championships, the Wembley Pro Championship, and the French Pro Championship, which gave him a clean sweep of the most important professional titles, a professional Grand Slam. The tournament in 1967 on Wimbledon's Centre Court was the only professional event ever staged on that court before the Open Era began. Laver beat Rosewall in the final 6–2, 6–2, 12–10.

During the Open Era (1968–76)

With the dawn of the Open Era in 1968, professional players were once again allowed to compete in Grand Slam events. Laver became Wimbledon's first Open Era champion in 1968, beating the best amateur, American Arthur Ashe, in a semifinal and fellow-Australian Tony Roche in the final, both in straight sets.[29][30] Laver was also the runner-up to Ken Rosewall in the first French Open. In this first "open" year, there were only eight open events besides Wimbledon and the French Open, where professionals, registered players, and amateurs could compete against each other. The professionals mainly played their own circuit, with two groups – National Tennis League (NTL) and World Championships Tennis (WCT) – operating. Laver was ranked No. 1 universally, winning the US Professional Championships on grass and the French Pro Championship on clay (both over John Newcombe).[31] Laver also won the last big open event of the year, the Pacific Southwest in Los Angeles on hard courts.[32] Ashe regarded Laver's 4–6, 6–0, 6–0 final win over Ken Rosewall as one of his finest performances.[33] Laver's post-match comment was, "This is the kind of match you always dream about. The kind you play at night in your sleep."
In 1969, Laver won all four Grand Slam tournaments in the same calendar year for the second time, sealing the achievement with a four-set win over Roche in the US Open final. He won 18 of the 32 singles tournaments he entered (still the Open Era titles record) and compiled a 106–16 win-loss record. In beating Newcombe in four sets in the Wimbledon final, he captured the title at the All England Club for the fourth consecutive time that he had entered the tournament (and reached the final for the sixth consecutive time as he had been runner-up in 1959 and 1960). He set a record of 31 consecutive match victories at Wimbledon between 1961 and 1970, which lasted until 1980 when it was eclipsed by Björn Borg. Unlike his first Grand Slam year in 1962, Laver in 1969 played in events open to all the best professional and amateur players of the world. In the year's Grand Slam tournaments, Laver had five five-set-matches, twice coming back from two sets down in early rounds. In the four finals, however, he lost a total of only two sets. His hardest match was a marathon 90-game semifinal against Roche at the Australian Open under tropical hot conditions. Other opponents at the Australian Open included Roy Emerson, Fred Stolle, and Andrés Gimeno. At the French Open, Laver beat Gimeno, Tom Okker, and Rosewall. At Wimbledon, Laver overcame strong challenges from Stan Smith, Cliff Drysdale, Ashe, and Newcombe. At the US Open on slippery grass courts, he defeated Dennis Ralston, Emerson, Ashe, and Roche. Laver proved his versatility by winning the Grand Slam tournaments on grass and clay, plus the two most important hard court titles (South African Open at Ellis Park, Johannesburg and the US Professional Championships at Boston) and the leading indoor tournaments (Philadelphia US Pro Indoor and Wembley British Indoor). With US$124,000 in prize money, he was also the first player to break the US$100,000 barrier in a year.
In the early 1970s, Laver lost his grip on the major tournaments. He played only five Grand Slam tournaments from 1970 through 1972. This was partly because of his contracts with NTL and WCT. But on the WCT tours, he remained the leading player and by far the leading prize money winner.
In 1970, Laver won 15 titles[28] and US$201,453 in prize money, including the rich "Tennis Champions Classic" and five other big events (Sydney Dunlop Open, Philadelphia, Wembley, Los Angeles, South African Open). Those were the equivalent of the modern day ATP Masters Series. With only two majors played by all the best players (Wimbledon and the US Open), there was no clear-cut World No. 1 in 1970. Wimbledon champion Newcombe, US champion Rosewall, and Laver (who won the most titles and had a 3–0 win-loss record against Newcombe and a 5–0 record against Rosewall) were ranked the highest by different journalists and expert panels. Although Newcombe was top ranked by Lance Tingay, Newcombe wrote later in his autobiography "Newk-Life on and off the Court" (2002) that the top honour in 1970 belonged to Laver.
In 1971 he won seven titles,[28] including the Italian Open in Rome on clay over Jan Kodeš, the reigning French Open champion. Laver successfully defended his title at the "Tennis Champions Classic", winning 13 consecutive winner-take-all matches against top opponents and US$160,000. For the year, Laver won a then-record US$292,717 in tournament prize money and became the first tennis player to surpass US$1 million in career prize money. In 1971 and 1972, Laver finished as the points leader of the WCT tournament series but lost the playoff finals at Dallas to Rosewall. The last match is rated as one of the best of all time and drew a TV audience of over 20 million.
In 1972, Laver cut back his tournament schedule, partly because of back and knee injuries and his tennis camp businesses, but he still won five titles[28] that year. In 1973, Laver won seven titles[28] and successfully participated in the semifinals and final of the Davis Cup, where he won all six of his rubbers for Australia. In 1974 Laver won six titles[28] from 13 tournaments and ended the year as World No. 4 on the computer. At 36, he was the oldest player during the Open Era to have been included in the year-ending top five.
In 1975, Laver set a record for WCT tournaments by winning four titles and 23 consecutive matches but in 1976, he semi-retired from the main tour, playing only a few selected events. He also signed with World Team Tennis, where he became "Rookie of the Year" at the age of 38 but won five titles[34] overall that season.
Overall, despite turning 30 just months after the Open Era began, Laver had tremendous success, winning 74 singles titles, which remains sixth most of the era. Plus, like most players of his day, he regularly played doubles, winning 37 titles.