vineri, 5 octombrie 2018

Ivan Patzaichin, the most decorated Romanian canoeist of all times. He took part in all major competitions between 1968 and 1984, including five consecutive Olympics, and won seven Olympic and 22 world championship medals, including four Olympic gold medals

Ivan Patzaichin is a Romanian canoe racing coach and retired sprint canoeist. He took part in all major competitions between 1968 and 1984, including five consecutive Olympics, and won seven Olympic and 22 world championship medals, including four Olympic gold medals. This makes him the most decorated Romanian canoeist of all times.[1] He later worked as a canoeing coach, attending five more Olympics in this capacity.[4] In 1990 he was awarded the Olympic Order, and in 2006 a nationwide poll included him on the list 100 Greatest Romanians of all time.

Patzaichin was born in a Russian Lipovan family in the village Mila 23. His father Vicol was a fisherman and his mother Alexandra was a dressmaker. He took up canoeing in early age inspired by his grandfather,[5] and decided to pursue a canoeing career after watching a TV broadcast of two canoers from his village, Vicol Calabiciov and Serghei Covaliov, winning the 1966 world title in doubles. In 1967, aged 18, he moved to the capital Bucharest, where he joined the club Dinamo.

Already in 1968 he was included to the national team and won an Olympic gold medal, rowing with Covaliov. At the 1972 Olympics, Patzaichin broke his oar and placed last in the singles heats. Yet he managed to finish the race,[6] paddling with a piece of wood that he removed from the floor of his canoe, and was included to the repechage.[7] He won the repechage and the final race. In the doubles he again teamed with Covaliov and placed second, just 0.03 seconds behind the winners.[8]
Patzaichin spent his entire career with Dinamo, first as a trainee and competitor, rowing 4000–5000 km per year in his prime,[4] and then as a coach. His most famous trainees are Olympic champions Florin Popescu and Mitica Pricop.

A statue of Patzaichin is installed outside of the Dinamo main office.[4] Besides canoeing he also founded the association Ivan Patzachin – Mila 23 and launched the national project Rowmania aiming to promote heritage tourism and other outdoor activities.[3] Patzaichin has his own line of clothing made of natural products.[4]
In 1976 Patzaichin married Georgiana, a woman he met in August 1975. They have a daughter Ivona Beatrice (born c. 1979), who works at the National Commission of Hospital Accreditation.

Gheorghe Zamfir is a Romanian pan flute (nai) musician. He is known as "The Master of the Pan Flute"

Gheorghe Zamfir is a Romanian pan flute (nai) musician.
Zamfir is known for playing an expanded version of nai, of 20 pipes to 22, 25, 28 and 30 pipes to increase its range, and obtaining as many as eight overtones (additionally to the fundamental tone) from each pipe by changing the embouchure.
He is known as "The Master of the Pan Flute".

Zamfir came to the public eye when he was approached by Swiss ethnomusicologist Marcel Cellier, who extensively researched Romanian folk music in the 1960s. The composer Vladimir Cosma brought Zamfir with his pan flute to Western European countries for the first time in 1972 as the soloist in Cosma's original music for the movie Le grand blond avec une chaussure noire. This was very successful,[citation needed] and since then, he has been used as soloist in movie soundtracks by composers Francis Lai, Ennio Morricone and many others. Largely through television commercials where he was billed as "Zamfir, Master of the Pan Flute", he introduced the folk instrument to a modern audience and revived it from obscurity.
In 1966, Zamfir was appointed conductor of the "Ciocîrlia Orchestra", one of the most prestigious state ensembles of Romania, destined for concert tours abroad. This created the opportunity for composition and arranging. In 1969, he left Ciocîrlia and started his own taraf (small band) and in 1970 he had his first longer term contract in Paris. Zamfir discovered the much greater freedom for artistic adventure. His taraf consisted of: Ion Drăgoi (violin), Ion Lăceanu (flutes), Dumitru Fărcaș (tarogato), Petre Vidrean (double bass) and Tony Iordache (cymbalum) all number 1 soloists in their country. This taraf made some excellent recordings (CD Zamfir a Paris).[citation needed] He changed the composition of the band soon after: Efta Botoca (violin), Marin Chisar (flutes), Dorin Ciobaru and Pavel Cebzan (clarinet and tarogato), Petre Vidrean (bass) and Pantelimon Stînga (cymbalum). It is said that this change was made to increase the command of Zamfir and have more artistic freedom.[citation needed] A turning point was the recording of Zamfir's composition "Messe pour la Paix" (Philips).[citation needed] His taraf joined a choir and a symphonic orchestra. This was evidence of the growing ambition.[citation needed] While the Philips recordings of that time were rather conservative, Zamfir preached revolution in the concert halls with daring performances.[citation needed] Some[who?] say that this short period was the highlight of his career. In 1977, he recorded "The Lonely Shepherd" with James Last. Zamfir put himself on the world map and since then his career became highly varied, hovering over classical repertoire, easy listening and pop music.
Zamfir's big break in the English-speaking world came when the BBC religious television programme "The Light of Experience" adopted his recording of "Doina De Jale", a traditional Romanian funeral song, as its theme.[citation needed] Popular demand forced Epic Records to release the tune as a single in 1976, and it climbed to number four on the UK charts.[citation needed] It would prove to be his only UK hit single, but it helped pave the way for a consistent stream of album sales in Britain. His song "Summer Love" reached number 9 in South Africa in November 1976.[3] In 1983, he scored a No. 3 hit on the Canadian Adult Contemporary chart with "Blue Navajo," and several of his albums (including 1982's Romance and 1983's Childhood Dreams) have charted in Canada as well.

After nearly a decade-long absence, Zamfir returned to Canada in January 2006 for a seven-city tour with the Traffic Strings quintet. The program included a world premiere of Vivaldi's Four Seasons for PanFlute and string quintet arranged by Lucian Moraru, jazz standards, and well-known favourites.

In 2009, Zamfir was sampled by Animal Collective in the song "Graze" on their EP Fall Be Kind.
In 2012, Zamfir performed at the opening ceremony of the 11th Conference of Parties to the Ramsar Convention at the Palace of the Parliament in Bucharest, Romania.

marți, 24 iulie 2018

Johanna Konta, a British professional tennis player who represented Australia until 2012. She has won three singles titles on the WTA Tour, as well as 11 singles and four doubles titles on the ITF Women's Circuit

Johanna Konta (born 17 May 1991) is a British professional tennis player who represented Australia until 2012. She has won three singles titles on the WTA Tour, as well as 11 singles and four doubles titles on the ITF Women's Circuit. Konta reached her best singles ranking of world No. 4 on 17 July 2017. She is the current British number one.
Konta achieved a steep rise in her ranking from the spring of 2015 to late 2016, climbing from 150 to inside the world's top ten,[4] thereby becoming the first Briton to be ranked amongst the WTA's top ten since Jo Durie over 30 years previously.[5] This period included her best Grand Slam result up to that time, as she reached the semifinal of the 2016 Australian Open,[6] a quarterfinal appearance at the Rio Summer Olympics[7] and her maiden WTA title in Stanford.[8] In 2017, she won the Miami Open,[9] and reached the semifinal at Wimbledon.[10]
Born to Hungarian parents in Sydney, Australia, Konta moved to the UK when she was 14. She switched her sporting allegiance from Australia to Great Britain after she became a British citizen in May 2012.

Konta has an emphasis on offensive baseline play, but is equipped with an all-court game. Her serve is her biggest weapon, and is one of the best in the game. According to WTA match stats in 2016, she was fourth in ace counts, won 62% of her service points, 74.8% of service games and won most of the second serve points at 52.7%.[214] Her forehand is hit with a semi-western grip and is hit with lots of power and topspin, while her backhand is very flat and aggressive. Both her forehand and backhand penetrate the court deeply. While her volleys are solid, they are probably the weakest part of her game. She is very adept at defending, and is very athletic and runs round the court well. Her movement and footwork are very good as well. Grass is her favourite surface, but the majority of her success has come on hard courts.

marți, 15 mai 2018

Silviu Oravitzan, artist plastic român cu numeroase expoziții și lucrări de artă în muzee și colecții private din România, Marea Britanie, Franța, Germania, Suedia, Statele Unite

Silviu Oravitzan este un artist plastic român născut în 4 octombrie 1941 la Ciclova Montană, județul Caraș-Severin. Are numeroase expoziții și lucrări de artă în muzee și colecții private din România, Marea Britanie, Franța, Germania, Suedia, Statele Unite etc. Deși pare influențat de diferiți pictori abstracți din secolul XX, Oravitzan este considerat de critica de specialitate a-și avea rădăcinile în arta religioasă a Răsăritului creștin-ortodox.

Silviu Oravitzan s-a născut la 4 octombrie 1941, în localitatea Ciclova-Montană, județul Caraș-Severin. Tatăl, Iosif Crețu (1908-1976), a fost învățător. Mama, Ecaterina Crețu, născută Iliescu (1911-1981), a fost de asemenea învățătoare. Între 1947 și 1951, Oravitzan a urmat școala primară din satul natal. Între 1951 și 1957 a fost elev al Liceului „General Dragalina” din Oravița. În anii 1958-1960 a urmat cursurile Institutului Pedagogic din Timișoara, iar între 1960 și 1963 pe cele ale Universității din Timișoara, Facultatea de Arte Plastice. În 1983 a obținut Bursa Logos, la Paris. În 1984 a primit Bursa Fundației Peer Mattsson (Suedia). În perioada 1963–1970 a fost profesor de desen la Liceul „Iulia Hasdeu” și la Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Din 1985 până în 2006 a fost director al Galeriei Pro Arte din Lugoj. Din 1997 a fost profesor invitat la Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Arte Plastice (clasa profesorului Constantin Flondor). Din 2005 este afiliat Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale și Inter-religioase (INTER).

Prima expoziție la care a expus Silviu Oravitzan, alături de Vladimir Streletz și Tudor Tudan, a fost în 1966, la Sala Dacia din Lugoj. Au urmat numeroase alte expoziții de-a lungul anilor, printre care: 1968 – Librăria „Mihai Eminescu”, Timișoara; 1969, alături de Tudor Tudan – Sala Dalles, București; 1972 – Galeria Galateea, București; 1976, Patru artiști români – Manchester (Marea Britanie); 1981 – Rithymina Hotel, Creta (Grecia); 1981 – Aachen (Germania); 1982 – Galeria Pro Arte, Lugoj; 1983 – Galeria “Domani”, Munchen (Germania); 1984 – Fundația Avartanian Gulbechian Lisabona (Portugalia); 1987 – Galeria Helios, Timișoara; 1989 – Meinz (Germania); 1989 – Galerie Sculptures, Paris (Franța); 1992 – Meisenheim (Germania); 1994 – Muzeul de Artă al Banatului, Timișoara; 1994 – Centrul de Artă și Cultură, Mosonmagyarovaros (Ungaria); 1996 – Galerie Sculptures, Paris (Franța); 1996 – La Galeria, Luxemburg; 1997 – Centrul Cultural Francez, Timișoara; 1998 – Geneva (Elveția); 1998 – Budapesta (Ungaria); 1998 – Centrul Cultural Român, Viena (Austria); 1999 – Palais des Arts, Marsilia (Franța); 1999 – Centrul Cultural Român Paris (Franța); 1999 – Oravitzan Gallery, New York (SUA); 2000 – East – West Gallery, New – York (SUA); 2000 – Casa Giovaninetti, Saint Leu la Foret (Franța); 2001 – Galeria Pro Arte, Lugoj; 2001 – Bad Homburg (Germania); 2001 – Maison Consulaire, Saint Leu la Foret (Franța); 2001 – Centrul Cultural Român, New York (SUA); 2002 – Muzeul Național de Artă, Cluj; 2003 – The National Museum of Catholic Art and History, New York (SUA); 2003 – Muzeul Național de Artă, Cotroceni, București; 2004 – Franconville (Franța); 2005 – Salonul Național de Artă, Arad; 2006 - Muzeul de Artă, Timișoara; Complexul Balnear Cultural Ocna Sibiului; Vertriebspartner Center, Viena Neustadt, Bank Austria Creditanstalt, Institut für Kultur, Viena; Institutul Cultural Român, Viena; Ambasada României, Viena; 2007 - Lux Lumen, Sala Terrena, Klosterneuburg, Austria, organizatori: Institutul Cultural Roman - Viena, Institutul Român de Studii Inter-Ortodoxe, Inter-Confesionale și Inter-Religioase (INTER); Lux Lumen, organizator Muzeul National Brukenthal, Galeria de Arta Contemporana a Muzeului National Brukenthal, curator Liviana Dan, împreună cu Marko Rupnik; 2008 - Lux Lumen, organizatori: Centrul Cultural Austriac din Palatul Palffy, Wiener Hofburg Orchester, AUSTROM; Palatului Palffy, Viena; 2009 - Muzeul de Artă, Timișoara; 2010-2012 - Casa-atelier Oravitzan-Poparad, Timișoara; 2013 - Muzeul Țăranului Român și Palatul Mogoșoaia.

Operele lui Silviu Oravitzan se găsesc în colecții de stat: Muzeele de Artă din Timișoara, București, Reșița, Lugoj, Muzeul de Artă din Reszow (Polonia), Muzeul de Artă Modernă din Debrecen (Ungaria), precum și în colecții private: Papastefanakis (Grecia), Christophe și Dana Giovaninetti, Sergiu Celibidache, Claude Massuard (Franța), Peer Matson (Suedia), David Pagrotski (Marea Britanie), Helga May, R. Kolles, Al. Breban, Maria Beck (Germania). În 2003 Oravitzan a realizat sculptura în lemn de mari dimensiuni de la reședința din Mănăstirea Nicula a Mitropolitului Bartolomeu al Clujului. Un an mai târziu a finalizat iconostasul bisericii ortodoxe „Schimbarea la Față” din Cluj.

e-a lungul anilor, asupra operei lui Silviu Oravitzan s-au pronunțat numeroși critici de artă, scriitori, artiști plastici:
„Să nu uităm că noi suntem după câteva secole de alienare și de sminteală. Or, pictura, în raport cu sminteala aceasta, are, pentru că noi trebuie să acceptăm că tot ce facem nu facem în absolut, ci în acest context al istoriei care s-a trădat pe ea, ne-a trădat pe noi, ne-a alienat, suntem în drum spre apocalips. Cine nu vrea să accepte lucrul acesta să aibă răbdare. Or, în măsura în care, cum spunea Eliade, noi nu putem ieși din istorie, noi trebuie să trăim în istorie, dar, în același timp, să ne-o asumăm și s-o depășim, adică să găsim o soluție terapeutică la această îmbolnăvire a timpului și a ființei noastre care e istoria. Una dintre soluțiile acestea eu o văd în pictura lui Silviu Oravitzan care este mai mult decât terapeutică, mântuitoare. Sigur că nimeni nu poate vindeca alienarea lumii moderne, dar măcar o asemenea artă dă posibilitatea să ne-o asumăm mai puțin dureros, mai puțin catastrofic. Adică, ne ajută să găsim un echilibru interior, în raport cu dezechilibrul care devine din ce în ce mai sufocant, mai apăsător, datorită unei forțe care vine din adâncul ființei și care îți permite să-ți reamintești anumite valori, care nu sunt numai ale artei, care sunt ale ființei, pentru că arta trăia, înainte, ca expresie a ființei, nu ca expresie a unui talent, a unui punct de vedere personal. Or, această reîntoarcere la originile artei și la raportul de ordin ontologic cu lumea constituie, cred, poate principala calitate a artei lui Silviu Oravitzan.” (Paul Barbăneagră)
„Trebuie să vezi o sală întreagă de tablouri și sculpturi de Silviu Oravitzan ca să înțelegi că arta sa a părăsit cu totul zona tulbure a căutărilor moderne. Ce vezi îți dă sentimentul puternic că artistul a ajuns pe un drum sigur, larg, care era la îndemâna tuturor, dar pe care dintr-un motiv de neînțeles nimeni altcineva nu l-a văzut. Această constatare ar fi sunat ca o condamnare fără apel în urmă cu 20 – 30 de ani, când comandamentele moderniste impuneau o neîntreruptă depășire spre un orizont mereu îndepărtat: certitudinea era considerată o eroare fatală. Puțin mai stau astăzi paralizați în fața terorismului modernist. Și cel mai departe dintre toți este chiar Silviu Oravitzan”. (Vasile Popovici)
„În obiectele de artă ale lui Silviu Oravitzan nu este chipul lui Hristos, nici al Maicii Domnului. Este însă repetată la infinit imaginea crucii. Crucea o vedem reluată necontenit, atât în miniaturi, cât și în obiectele de artă mai importantă, în acele reliefuri, în care culoarea pictorului se împletește cu arta făurarului, a sculptorului. Dacă mă refer totuși la icoană, este în ceea ce icoana ne prezintă cu adevărat esențial: nu chipul văzut al nevăzutului, ci prezența invizibilului; este aici, în toate, în cele mai mici din acele miniaturi care par că reiau caligrafia vechilor miniaturiști și până la lucrările mari. Nu numai în simbolistica crucii, ci în toate lucrările, în care plouă cu aur – culoarea sacrală – vedem esența icoanei, care este prezența sacrului, pentru că icoana nu numai figurativ figurează, produce chipul sacru, ci ne aduce prezent transcendentul, sacrul”. (Nicolae Balotă)
„Îmi place pictura lui Oravitzan pentru unitatea ei de concepție, cu o bază evident creștină, de credință profundă, dar și cu foarte multe simboluri metafizice, care nu intră în conflict cu tema creștinească, ci, dimpotrivă, o îmbogățesc în modul în care creștinismul cosmic îmbogățește printr-o trăire proprie participarea noastră la credința creștină. Am fost șocat, în primul rând, de faptul următor: imensitatea de variații pe o temă care se reduce, în fond, la două simboluri esențiale: crucea și lumina. Sunt atâtea variante, atâtea adânciri ale temei, încât mi-am amintit o singură comparație posibilă: imensitatea de imagini, de metafore care îi sunt adresate Fecioarei Maria în acatist. Este cea mai mare colecție de metafore din câte există în literatura universală. Toți ne aducem aminte de cele care se sfârșesc cu «Bucură-te, Maria, pururi Fecioară!»” (Cicerone Poghirc)
„Cred că, în pictura lui Oravitzan, suntem în fața simbolului fundamental și care este, nu numai la creștini, acela al Crucii. A vorbi despre simbolismul Crucii, după Guenon, nu are nici un rost. Labirintul se rezolvă în Mandala, Mandala fiind starea finală. În cazul lui Silviu Oravitzan, Mandala este autentificată de ceea ce se numește, în reprezentările metafizice, tetraedrul. Este triada creștină, care pornește de la trinitate, pe care ne-o oferă pictura lui Rubliov. Tetraedrul este foarte necesar așezat în arhitectura bisericilor bizantine: cei patru evangheliști care sunt pe cele patru coloane care susțin cupola. Cupola este centrul. Ei sunt și punctele cardinale, sunt și semnele zodiacului. Tetraedrul apare fundamental în reprezentarea pe care ne-o dă Oravitzan. Îl vedem mereu în niște dreptunghiuri. Acest tetraedru ne dovedește că ne aflăm într-o reprezentare a celor nevăzute, care precede creștinismul, în sensul că e și viziunea lui Iezechiel din Vechiul Testament, în care Dumnezeu este pe tron. Central e tronul. În jurul lui stau cei patru Arhangheli. Cu aceasta cred că este autentificat sensul de Mandala al locului în care ajunge ceea ce vrea să ne spună Oravitzan”. (Theodor Cazaban)
„În lucrările lui Oravitzan există o stare izbitor de reală de a fi român. Mă întreb cum a putut face asta el în România, știind bine ce a fost acolo. De unde îi vin toate acestea? Poate, poate originea lui din Banat ar explica într-o măsură asta. Acolo este o interferență echilibrată de mai multe culturi și civilizații. Lucrările lui parcă sunt făcute de mine. Aș fi vrut să le fi făcut eu. Mă regăsesc în ele. Cum văd un lucru făcut de el, acesta se mută în mine, în trupul și sufletul meu. În el mă regăsesc cel mai bine ca fiind român. Dumnezeu mi-a dat, acum, pentru că eu cred cu putere în el, un fiu cu care mă înțeleg perfect. Între noi există un fel de metacomunicare. Al doilea lucru dăruit este Silviu Oravitzan, care l-a întâlnit pe Dumnezeu, chiar dacă el sau noi acum nu suntem conștienți de aceasta”. (Sergiu Celibidache)
„Biserica (Schimbarea la Față, din Cluj, n.n.) a început deja să fie înfrumusețată, mai întâi cu acest iconostas, care este opera unui mare artist, pictorul Silviu Oravitzan din Lugoj, care este mult mai cunoscut în New York decât în România. Eu l-am cunoscut bine și acest iconostas își are obârșia într-o lucrare de aproape asemenea anvergură, pe care Silviu Oravitzan a făcut-o la Nicula, la intrarea în capela din reședința mea din această mănăstire. În opinia mea, Silviu Oravitzan aparține Orientului ortodox; el este un pictor, un artist, un adevărat poet al luminii necreate. Este lumina care, la origini, a emanat de la Dumnezeu, din însuși ființa Sa. Lumina s-a arătat privirii pe Muntele Thabor, în momentul Schimbării la Față a Mântuitorului, moment când fața Sa a strălucit asemenea soarelui iar hainele-I au devenit de un alb orbitor, asemănător luminii. Lumina necreată, din momentul Schimbării la Față, a fost mai târziu experimentată de Isihasm. Acesta este un curent mistic al călugărilor isihaști de pe muntele Athos (doctrinarul cel mai important fiind Grigore Palama) care s-au dedicat unei rugăciuni neîncetate pentru a ajunge la uniunea cu Dumnezeu. Isihasmul este o experiență mistică specifică lumii ortodoxe. După părerea mea, arta lui Silviu Oravitzan încearcă să surprindă și să conțină în sine această lumină necreată”. (Bartolomeu Anania)
„Peretele de lumină cruciformă care îi întâmpină pe închinătorii ce intră în biserica ortodoxă «Schimbarea la Față» din Cluj nu este «iconostasul lui Oravitzan», ci darul pe care marele artist îl face, sub forma unui iconostas, Celui dincolo de acesta. Un motiv în plus pentru Silviu Oravitzan ca, împreună cu Sfântul Grigore de Nazianz, să exclame cu smerită bucurie: «Atâta lumină a descoperit ochilor mei Treimea!»” (Radu Preda)
„Silviu Oravitzan năzuiește să unifice complexa învățătură a elementelor, culorilor, simbolurilor, fenomenelor naturii într-un univers plastic a cărui validitate este prezentă în fiecare dintre tablourile sale. El caută neobosit să exprime acel fundamental principiu unificator al lumii și cercetează în opera sa o ordine superioară, ce se reflectă în legile naturii și ale realității.” (Ana Maria Altmann)
„Acest iconostas al lui Oravitzan este cea mai modernă, în sensul autentic al termenului, și cea mai surprinzătoare tentativă de a arăta cum vede Dumnezeu. Pentru Oravitzan, această vedere nu se articulează în detalii, iar aici nu putem să nu-i dăm dreptate. Într-o epocă de o atât de mare ignoranță religioasă și de o asemenea rătăcire culturală, detaliile tulbură, dezorientează și devin înfruntarea ideologiilor și a fantasmelor. Astăzi este vorba de o viziune de sinteză chiar a punctului său zero. Este vorba pur și simplu de a arăta un mister cu atâta viață, încât omul de astăzi să se poată simți antrenat, atras, dar și redus la tăcere, întrucât se află în fața unui Mister care se prezintă și care se cere luat în considerare, băgat în seamă. Oravitzan arată că privirea lui Dumnezeu este Lumina și că nu trebuie niciodată să fugim din fața lui Dumnezeu, ci trebuie să ne oprim și să ne lăsăm priviți de El”. (Marko Ivan Rupnik)
„Soarele este simbolul luminii Evidenței Absolute. Soarele vizibil este imaginea în oglindă a Soarelui Absolut, lumină a luminii. În literatura ortodoxă Sfânta Treime este numită uneori «Dumnezeul trisolar». Presimt că Oravitzan va ajunge în curând să ne dăruiască viziunea soarelui, după ce ne-a fericit cu cea a crucii. Inspirată de motive ortodoxe, opera lui Oravitzan ajunge la o dimensiune universală, transculturală și transreligioasă. Ea poate fi resimțită pe deplin pe toate meleagurile lumii, de oricine este animat de vibrația Evidenței Absolute”. (Basarab Nicolescu)
„De fapt, lumea lui Silviu Oravitzan chiar asta este: un traseu, o deplasare imperceptibilă și continuă de la materie la spirit, de la animația istorică la statica atemporalității. Vehiculul acestui zbor planat prin spațiul nesfârșit al expresiei artistice este tocmai fasciculul de lumină care pornește din spațiul picturii Occidentale, din acela renascentisto – baroc cu precădere, și se prăbușește, mântuit de orice convenție calendaristică, în lumina taborică a Răsăritului. Pornește de la peisaj sau de la scena de interior și se surpă în aurul iconostasului și în aura Mântuitorului. Acest traseu care camuflează atâtea evenimente intermediare, o revărsare de povestiri și de forme pe care nici măcar viermuiala din O mie și una de nopți n-ar putea-o echivala, mult mai scurt decât o clipită și mai condensat decât antimateria, este chiar pictura lui Oravitzan. Adică o poveste concentrată despre lumen și lux”. (Pavel Șușară)
„În câmpul simbolizării orizontale, figurative, arta lui Silviu Oravitzan vorbește în sintaxa unei geometrii spiritualizate în care liniile povestesc, în «limba» lor esențializată, odiseea hipostazierii în lume a Celor de Sus. Exil, kenoză, împrăștiere, cădere ori chiar labirint, pe de o parte. Dar și epifanie, suiș, credință, rugăciune, centralitate, pe de altă parte. În câmpul simbolizării verticale, nonfigurative, esența mesajului și a materiei transfigurate este Lumina”. (Marcel Tolcea)
„Am luat contact cu arta lui Silviu Oravitzan relativ târziu, în urmă cu câțiva ani când am primit cadou un album al artistului. A fost însă o încântare vecină cu revelația. Albumul respectiv îmi descoperea un artist cu pasiunea formelor esențiale, brâncușian prin capacitatea de a merge la esențe într-un mod paradoxal, reunind tradiționalul și modernul într-o formula unică prin descărcarea de pitoresc a celui dintâi și umplerea de sens a celui de-a doilea. Mi-am dat seama astfel ca in pofida caracterului ei abstract, arta lui Silviu Oravitzan e derivată din arta icoanei, din care reține două elemente fundamentale: crucea, ca typos fundamental al oricărei iconicități, așa cum a fost stabilit în definiția Sinodului VII Ecumenic de la Niceea, și lumina de aur, prezență obligatorie în fundalul oricărei icoane.” (Ioan I. Ică jr)
Într-o cronică plasitică din revista România literară din 16 octombrie 2009, intitulată „Silviu Oravitzan sau o poveste despre lumen și lux”, criticul de artă Pavel Șușară reproduce considerații ale artistului despre propria lui operă: „Știi, Pavel, cred că ar trebui să pornești în textul pe care urmează să-l scrii, că doar tu ești bănățean și știi foarte bine lucrurile astea, de la ornamentica populară, adică de la acea situație unică a Banatului de a conserva însemnele aulice ale unui limbaj pierdut. Știi ce era cu acel limbaj, pentru că nu sunt mulți care înțeleg lucrurile astea, era un limbaj paradisiac, un limbaj al începuturilor noastre edenice, însemnele pure ale comunicării nemijlocite cu Dumnezeu. De aici firul strălucitor, acea disponibilitate de a capte în materie lumina ingenuă și necreată, de aici infinitele câmpuri de aur în care nu se vede nimic din afară, în care nu se oglindește nimic accidental sau definit, dar din care răzbate și adie energia nemăsurată a unei existențe fără început și fără sfârșit. Vezi, mesajele astea care au amuțit, care și-au transmis către noi doar ambalajele vizibile, de o măreție aproape nepământească, trebuie să le capteze și să le transmită pictorul. Panourile mele, și cu atât mai mult iconostasul de la Cluj, chiar asta încearcă să facă, încearcă să surprindă momentul în care material se deschide, înflorește, își pierde opacitatea și devine un mediu transparent care nu absoarbe lumina, ci o generează, o eliberează din propriile sale resurse, din cele inițiale, și lumina asta nu este lumina din afară, cea dirijată, lumina care se stinge și care aruncă umbre, ci o lumină fără surse și fără istorie”.

luni, 7 mai 2018

Justin Pierre James Trudeau, a Canadian politician serving as the 23rd and current Prime Minister of Canada since 2015

Justin Pierre James Trudeau 23rd and current Prime Minister of Canada since 2015 and Leader of the Liberal Party since 2013.[2][3] Trudeau is the second-youngest Canadian Prime Minister, after Joe Clark; he is also the first to be related to a previous holder of the post, as the eldest son of Pierre Trudeau.[4][5]
is a Canadian politician serving as the
Born in Ottawa, Trudeau attended Collège Jean-de-Brébeuf and graduated from McGill University in 1994 and the University of British Columbia in 1998. He gained a high public profile in October 2000, when he delivered a eulogy at his father's state funeral.[6] After graduating, he worked as a teacher in Vancouver, British Columbia. He completed one year of an engineering program at Montreal's École Polytechnique, from 2002 to 2003, and one year of a master's program in environmental geography at McGill University, from 2004 to 2005. He advocated for various causes, and portrayed a cousin in the 2007 TV miniseries The Great War.[7]
In the 2008 federal election, he was elected to represent the riding of Papineau in the House of Commons. In 2009, he was appointed the Liberal Party's critic for youth and multiculturalism, and the following year, became critic for citizenship and immigration. In 2011, he was appointed as critic for secondary education and youth and amateur sport. Trudeau won the leadership of the Liberal Party in April 2013 and went on to lead his party to victory in the 2015 federal election, moving the 3rd-placed Liberals from 36 seats to 184 seats, the largest-ever numerical increase by a party in a Canadian general election.

luni, 23 aprilie 2018

Mircea Vintilă, muzician, cântăreț și compozitor român de muzică folk

Mircea Vintilă (n. 23 martie 1949, București), cunoscut și ca Ciocu', este un muzician, cântăreț și compozitor român de muzică folk.
Mircea Vintilă face parte din prima generație de artiști folk din România, cea a anilor '70. El este cunoscut atât pentru activitatea sa solo sau cu formația de acompaniament Brambura, cât și ca membru al supergrupului Pasărea Colibri. A compus cântece pe versuri de Adrian Păunescu, George Coșbuc, Tudor Arghezi, Florian Pittiș, Gheorghe Azap și alții. Este recunoscut pentru faptul că o parte dintre cântecele sale recreează atmosfera și farmecul Bucureștiului de odinioară.
Mircea Vintilă s-a născut în data de 23 martie 1949 la București și a fost interesat de muzică din copilărie. A urmat Școala de Muzică, clasa violă. A terminat Liceul „Gheorghe Lazăr” și apoi a absolvit Institutul de Construcții din București în anul 1974.
Mircea Vintilă cântă alături de alți prestigioși artiști (Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu) la primul festival studențesc de muzică folk din anul 1971, la Clubul 303 aparținând Universității Politehnice București, apoi la Clubul Universitas, la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa” și în Cenaclul Flacăra.
La a doua ediție a Festivalului „Primăvara baladelor” câștigă „Marele Premiu” cu piesa „Lordul John” pe versuri de George Coșbuc. Cu piesa „Bade Ioane”, pe versurile poetului Tudor Arghezi, câștigă premiul „Teletop” al Televiziunii Române, iar cu piesa „Făt-Frumos” pe versuri de Adrian Păunescu câștigă premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
Debutul discografic al lui Vintită se produce în anul 1976, când apare un disc single intitulat Mielul / Pământul deocamdată, editat de Electrecord. Versurile celor două cântece ce se regăsesc pe disc aparțin lui Adrian Păunescu. În 1977 apare un disc EP cu trei piese, Bade Ioane / Hanul lui Manuc / Eroii. Următorul material discografic semnat Mircea Vintilă este Crezul meu, apărut în anul 1978. Este primul LP al cantautorului, ce conține 11 cântece, o parte dintre acestea fiind orchestrate de Dan Andrei Aldea de la formația Sfinx.

În perioada 1978-1984 au fost editate două compilații folk pe care Mircea Vintilă figurează cu patru piese.
Mai târziu, în 1984 urmează un al doilea LP intitulat Peripeții noi și apoi, în 1989, un alt album, intitulat simplu Mircea Vintilă, din cauză că titlul original, Se retrage la Vatra Luminoasă, nu a fost acceptat de cenzura comunistă a vremii. La acest ultim album al său de dinainte de Revoluție, Mircea Vintilă colaborează cu Florian Pittiș la texte și cu Sorin Chifiriuc la orchestrații și aranjamente instrumentale.
În anul 1990 primește „Marele Premiu pentru Întreaga Activitate” în cadrul Festivalului Național de Muzică Folk „Om bun”. Urmează o serie de turnee în Austria, Franța, Germania, Rusia și Slovacia. Susține spectacolul „Față în față cu lumea” la Teatrul Bulandra din Capitală, alături de Florian Pittiș, cu care în anul 1993 editează albumul Nu trântiți ușa!. La acest album colaborează pentru prima dată cu Mircea Baniciu și Vlady Cnejevici, care s-au implicat ca orchestratori în realizarea materialului.
În 1992 fondează, împreună cu Mircea Baniciu, Florian Pittiș și Vlady Cnejevici, grupul Pasărea Colibri, desfășurând o prestigioasă activitate discografică și de turneu în țară și străinătate (Statele Unite ale Americii, Canada, Germania). Pe parcursul anilor '90 lansează împreună cu Pasărea Colibri trei albume de folk-rock de mare succes: În căutarea cuibului pierdut (1995), Ciripituri (1996) și Cântece de bivuac (1999).
În octombrie 2000 lansează albumul Madama de pică, material discografic produs de Roton, ce reprezintă primul proiect solo după o perioadă în care a activat mai mult împreună cu Pasărea Colibri. Albumul include doar piese noi, cu un sound remarcabil, la care și-au adus contribuția muzicieni de marcă: Iulian Vrabete (membru al grupului Holograf, în calitate de producător executiv și chitarist bas), Horia Stoicanu (co-autor la muzică și versuri), Gheorghe Emanuel „Fisă” (programare și claviaturi), Relu Bițulescu (percuție), Eugen Caminschi (chitară), Marius Bațu (chitară acustică și voce adițională). Primul single extras, „Noros Cecer”, beneficiază de un videoclip. Madama de pică a fost declarat „cel mai bun album folk al anului 2000”, iar videoclipul piesei „Noros Cecer” a luat premiul pentru „cel mai bun videoclip al anului”, decernat de Uniunea Artiștilor Profesioniști din Televiziune.
În paralel, Mircea Vintilă își continuă activitatea alături de Pasărea Colibri, cu care realizează albumul Încă 2000 de ani, lansat în 2002. În același an, pe data 12 decembrie, participă la concertul aniversar de 10 ani a grupului Pasărea Colibri la Palatul Copiilor din București. Spectacolul face obiectul unui dublu album live și a unui DVD, lansate în 2003. În vara lui 2003, Pasărea Colibri își încetează activitatea. Pentru Mircea Vintilă au loc câteva schimbări pe plan artistic. Astfel, semnează un contract cu o nouă casă de discuri, părăsind Roton-ul pentru Intercont Music. O altă noutate o reprezintă trupa Brambura, care îl acompaniază pe muzician în concerte, dar și pe noul material discografic. Formația este compusă din instrumentiști de valoare: Eugen Caminschi (chitară), Gelu Ionescu (claviaturi), Vadim Tichișan (baterie), Cătălin Crețeanu (bas), Elena Pavel și Andrada Popa (voci adiționale).

marți, 3 aprilie 2018

Gianfranco Zola, an Italian former footballer, who played predominantly as a forward. After retirement from playing he became a manager

Gianfranco Zola OMRI[3] OBE[4] (born 5 July 1966) is an Italian former footballer, who played predominantly as a forward. After retirement from playing manager.
he became a
He spent the first decade of his playing career playing in Italy, most notably with Napoli, alongside Diego Maradona and Careca, where he was able to win the Serie A title, and at Parma, where he won the Italian Super Cup and the UEFA Cup. He later moved to English side Chelsea, where he was voted the Football Writers' Player of the Year in the 1996–97 season. During his time at the club, he won the UEFA Cup Winners' Cup, the UEFA Super Cup, two FA Cups, the League Cup, and the Community Shield. In 2003, he was voted Chelsea's greatest player ever.[5] He was capped 35 times for Italy from his debut in 1991, appearing at the 1994 World Cup, where Italy finished in second place, and Euro 1996.
After a stint with Italy under-21s, Zola began his club managerial career with West Ham United of the Premier League in 2008 in the Premier League, before being sacked in 2010. He was manager of Watford from July 2012 until he announced his resignation on 16 December 2013. From December 2014 to March 2015 he managed Cagliari in Serie A.