Monday, April 23, 2018

Mircea Vintilă, muzician, cântăreț și compozitor român de muzică folk


Mircea Vintilă (n. 23 martie 1949, București), cunoscut și ca Ciocu', este un muzician, cântăreț și compozitor român de muzică folk.
Mircea Vintilă face parte din prima generație de artiști folk din România, cea a anilor '70. El este cunoscut atât pentru activitatea sa solo sau cu formația de acompaniament Brambura, cât și ca membru al supergrupului Pasărea Colibri. A compus cântece pe versuri de Adrian Păunescu, George Coșbuc, Tudor Arghezi, Florian Pittiș, Gheorghe Azap și alții. Este recunoscut pentru faptul că o parte dintre cântecele sale recreează atmosfera și farmecul Bucureștiului de odinioară.
Mircea Vintilă s-a născut în data de 23 martie 1949 la București și a fost interesat de muzică din copilărie. A urmat Școala de Muzică, clasa violă. A terminat Liceul „Gheorghe Lazăr” și apoi a absolvit Institutul de Construcții din București în anul 1974.
Mircea Vintilă cântă alături de alți prestigioși artiști (Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu) la primul festival studențesc de muzică folk din anul 1971, la Clubul 303 aparținând Universității Politehnice București, apoi la Clubul Universitas, la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa” și în Cenaclul Flacăra.
La a doua ediție a Festivalului „Primăvara baladelor” câștigă „Marele Premiu” cu piesa „Lordul John” pe versuri de George Coșbuc. Cu piesa „Bade Ioane”, pe versurile poetului Tudor Arghezi, câștigă premiul „Teletop” al Televiziunii Române, iar cu piesa „Făt-Frumos” pe versuri de Adrian Păunescu câștigă premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
Debutul discografic al lui Vintită se produce în anul 1976, când apare un disc single intitulat Mielul / Pământul deocamdată, editat de Electrecord. Versurile celor două cântece ce se regăsesc pe disc aparțin lui Adrian Păunescu. În 1977 apare un disc EP cu trei piese, Bade Ioane / Hanul lui Manuc / Eroii. Următorul material discografic semnat Mircea Vintilă este Crezul meu, apărut în anul 1978. Este primul LP al cantautorului, ce conține 11 cântece, o parte dintre acestea fiind orchestrate de Dan Andrei Aldea de la formația Sfinx.

În perioada 1978-1984 au fost editate două compilații folk pe care Mircea Vintilă figurează cu patru piese.
Mai târziu, în 1984 urmează un al doilea LP intitulat Peripeții noi și apoi, în 1989, un alt album, intitulat simplu Mircea Vintilă, din cauză că titlul original, Se retrage la Vatra Luminoasă, nu a fost acceptat de cenzura comunistă a vremii. La acest ultim album al său de dinainte de Revoluție, Mircea Vintilă colaborează cu Florian Pittiș la texte și cu Sorin Chifiriuc la orchestrații și aranjamente instrumentale.
În anul 1990 primește „Marele Premiu pentru Întreaga Activitate” în cadrul Festivalului Național de Muzică Folk „Om bun”. Urmează o serie de turnee în Austria, Franța, Germania, Rusia și Slovacia. Susține spectacolul „Față în față cu lumea” la Teatrul Bulandra din Capitală, alături de Florian Pittiș, cu care în anul 1993 editează albumul Nu trântiți ușa!. La acest album colaborează pentru prima dată cu Mircea Baniciu și Vlady Cnejevici, care s-au implicat ca orchestratori în realizarea materialului.
În 1992 fondează, împreună cu Mircea Baniciu, Florian Pittiș și Vlady Cnejevici, grupul Pasărea Colibri, desfășurând o prestigioasă activitate discografică și de turneu în țară și străinătate (Statele Unite ale Americii, Canada, Germania). Pe parcursul anilor '90 lansează împreună cu Pasărea Colibri trei albume de folk-rock de mare succes: În căutarea cuibului pierdut (1995), Ciripituri (1996) și Cântece de bivuac (1999).
În octombrie 2000 lansează albumul Madama de pică, material discografic produs de Roton, ce reprezintă primul proiect solo după o perioadă în care a activat mai mult împreună cu Pasărea Colibri. Albumul include doar piese noi, cu un sound remarcabil, la care și-au adus contribuția muzicieni de marcă: Iulian Vrabete (membru al grupului Holograf, în calitate de producător executiv și chitarist bas), Horia Stoicanu (co-autor la muzică și versuri), Gheorghe Emanuel „Fisă” (programare și claviaturi), Relu Bițulescu (percuție), Eugen Caminschi (chitară), Marius Bațu (chitară acustică și voce adițională). Primul single extras, „Noros Cecer”, beneficiază de un videoclip. Madama de pică a fost declarat „cel mai bun album folk al anului 2000”, iar videoclipul piesei „Noros Cecer” a luat premiul pentru „cel mai bun videoclip al anului”, decernat de Uniunea Artiștilor Profesioniști din Televiziune.
În paralel, Mircea Vintilă își continuă activitatea alături de Pasărea Colibri, cu care realizează albumul Încă 2000 de ani, lansat în 2002. În același an, pe data 12 decembrie, participă la concertul aniversar de 10 ani a grupului Pasărea Colibri la Palatul Copiilor din București. Spectacolul face obiectul unui dublu album live și a unui DVD, lansate în 2003. În vara lui 2003, Pasărea Colibri își încetează activitatea. Pentru Mircea Vintilă au loc câteva schimbări pe plan artistic. Astfel, semnează un contract cu o nouă casă de discuri, părăsind Roton-ul pentru Intercont Music. O altă noutate o reprezintă trupa Brambura, care îl acompaniază pe muzician în concerte, dar și pe noul material discografic. Formația este compusă din instrumentiști de valoare: Eugen Caminschi (chitară), Gelu Ionescu (claviaturi), Vadim Tichișan (baterie), Cătălin Crețeanu (bas), Elena Pavel și Andrada Popa (voci adiționale).

Saturday, April 14, 2018

Nino Vaccarella, an Italian former sports car racing and Formula One driver



Nino Vaccarella (born 4 March 1933 in Palermo, Sicily) is an Italian former sports car racing and Formula One driver.


His principal achievements include winning the 1964 24 Hours of Le Mans, and the Targa Florio in 1965, 1971 and 1975, when it no longer was a World Sportscar Championship event.

Sicily-born Vaccarella was well known for being a Targa Florio specialist. According to Vic Elford "he knew the roads on Sicily like the back of his hand". He was teamed with Umberto Maglioli for the 1960 Targa Florio in a birdcage Maserati, which was owned by the Camoradi team. Maglioli had previously won the race twice; Vaccarella was a schoolteacher in Palermo with a great passion for motorsport. They took the lead in the early afternoon on 8 May and maintained it for three laps until the car broke down. The event was won by Joakim Bonnier and Hans Herrmann in a small silver Porsche.[1] Vaccarella was paired with Lorenzo Bandini in the 1965 Targa Florio when they won with an average speed of 63.7 miles per hour, finishing in 7 hours and 1 minute. 12.4 seconds.[2] In 1966 Vaccarella and Bandini led most of the race until their Ferrari 330 ran off the track after seven laps and was too damaged to continue.[3] While waving his hand to acknowledge the crowd, Vaccarella made eye contact with a retaining wall that carried the inscription Viva Nino.[4] Maglioli and Vaccarella drove a Ford GT-40 to fifth place in the 1967 12 Hours of Sebring.[5] The 8 May 1968 edition of Giornale Di Sicilia proclaimed in its headline, Only Vaccarella Can Bring Off The Miracle. The meaning had to do with the Sicilian driver's great task of gaining victory in the Targa Florio in his 2.5-litre Alfa Romeo, called the Tipo 33. He was up against four German competitors who were driving Porsche 910 models. The Porsches had recently swept the endurance races at Daytona and Sebring. Few experts gave the four Alfa Romeos much of a chance against the flawless Porsches, but Sicilians were trusting the skill of Vaccarella's driving.[4] Vaccarella qualified eighth for the 1970 24 Hours of Daytona in a Ferrari 512S. He also drove the big V12-powered Ferrari 512S in a heroic yet ultimately losing effort in 1970, damaging the car in the final stages. This was one of a series of 11 endurance events held in Europe and North America for the 1970 world manufacturers championship.[6] Vaccarella and Toine Hezemans won the 1971 Targa Florio in an Alfa Romeo. They crossed the finish line over a minute ahead of Andrea de Adamich and Gijs van Lennep, who also drove an Alfa Romeo. This race ended the dominance of Porsche, which had finished first in the previous five Targa Florio races.[7] Vaccarella competed in the 1972 12 Hours of Sebring in one of four Alfa Romeo 33/3TT's to be entered in the event. His driving partner was Nanni Galli.[8] They qualified fifth after another Alfa Romeo of Rolf Stommelen and Peter Revson, who started third.[9]

Formula One

Vacarella was selected for the 1962 Ferrari Formula One race team by Enzo Ferrari. He was joined by John Surtees, Mike Parkes, Willy Mairesse, Bandini, and Ludovico Scarfiotti. He participated in five World Championship Grands Prix, debuting on 10 September 1961. He scored no championship points. He also participated in several non-Championship Formula One races.

Tuesday, April 3, 2018

Gianfranco Zola, an Italian former footballer, who played predominantly as a forward. After retirement from playing he became a manager

Gianfranco Zola OMRI[3] OBE[4] (born 5 July 1966) is an Italian former footballer, who played predominantly as a forward. After retirement from playing manager.
he became a
He spent the first decade of his playing career playing in Italy, most notably with Napoli, alongside Diego Maradona and Careca, where he was able to win the Serie A title, and at Parma, where he won the Italian Super Cup and the UEFA Cup. He later moved to English side Chelsea, where he was voted the Football Writers' Player of the Year in the 1996–97 season. During his time at the club, he won the UEFA Cup Winners' Cup, the UEFA Super Cup, two FA Cups, the League Cup, and the Community Shield. In 2003, he was voted Chelsea's greatest player ever.[5] He was capped 35 times for Italy from his debut in 1991, appearing at the 1994 World Cup, where Italy finished in second place, and Euro 1996.
After a stint with Italy under-21s, Zola began his club managerial career with West Ham United of the Premier League in 2008 in the Premier League, before being sacked in 2010. He was manager of Watford from July 2012 until he announced his resignation on 16 December 2013. From December 2014 to March 2015 he managed Cagliari in Serie A.

Sunday, April 1, 2018

Manfred von Brauchitsch, a German auto racing driver who drove for Mercedes-Benz in the famous "Silver Arrows" of Grand Prix motor racing in the 1930s


Manfred Georg Rudolf von Brauchitsch (15 August 1905 – 5 February 2003) was a German auto racing driver who drove for Mercedes-Benz in the famous "Silver Arrows" of Grand Prix motor racing in the 1930s.
Although an excellent driver who had reasonable success, he struggled with bad luck, and was overshadowed by his more successful Mercedes-Benz teammates Rudolf Caracciola and Hermann Lang.

Brauchitsch won three Grands Prix - the 1934 ADAC Eifelrennen which saw the first appearance of Silver Arrows Mercedes Race cars, the 1937 Monaco Grand Prix (considered his greatest victory), and the 1938 French Grand Prix. His fastest lap in the 1937 Monaco race (1 minute 46.5 seconds, 11.9 seconds faster than the old record lap) set a record that stood for 18 years.

He was twice runner-up in the European Championship, in 1937 and 1938, and finished third in 1939.
He was noted for his red helmet and his bad luck, losing a number of other Grands Prix when he was on the very verge of winning (no less than five, by some counts). His most famous loss was the 1935 German Grand Prix, when a tire blew while he was leading the last lap, handing victory to Tazio Nuvolari in an Alfa Romeo in one of the latter's most famous victories - the only time during the reign of the Silver Arrows when a Grand Prix was won by a car other than a Mercedes or Auto Union.

Following World War II, being the son and nephew of military officers was not of much practical use in West Germany. After several failed businesses, Brauchitsch contacted Caracciola, who gave him contacts in South America. Unable to settle there, he returned to West Germany embittered and became a target for the communists of East Germany. Again unable to settle, he returned to West Germany, where he was arrested and charged with espionage. In 1951, he was jailed and then released on bail.[citation needed]
During a bail period in 1955, Brauchitsch defected to East Germany; his wife Gisela committed suicide a year later. He was put in charge of the East German national motor sport organisation, as well as becoming president of its movement to promote the Olympic ideal. The latter led to his being awarded the Olympic Order in 1988 by the International Olympic Committee.[1]
Brauchitsch later remarried, to Lieselotte, and they were permitted to visit West Germany occasionally. Following the death of Hermann Lang in 1987, Brauchitsch was regarded as the last surviving member of the pre-war "Silver Arrow" drivers. He died in Gräfenwarth in 2003.