Amélie Mauresmo, a French former professional tennis player, and a former world No. 1. Mauresmo won two Grand Slam singles titles at the Australian Open and at Wimbledon, and also won a Silver Medal at the 2004 Summer Olympics

Amélie Simone Mauresmo (born 5 July 1979) is a French former professional tennis player, and a former world No. 1. Mauresmo won two Grand Slam singles titles at the Australian Open and at Wimbledon, and also won a Silver Medal at the 2004 Summer Olympics.
Mauresmo first attained the top ranking onMichaël Llodra. She helped Marion Bartoli in 2013 and during Bartoli's triumph at Wimbledon. Mauresmo coached Andy Murray from June 2014 until May 2016.

13 September 2004, holding it for five weeks on that occasion. She was the fifteenth World No. 1 in women's tennis since the computer rankings began. She is well known for her powerful one-handed backhand and strong net play. She officially announced her retirement from professional tennis on 3 December 2009, ending a career of fifteen years. She returned to Wimbledon in 2010, acting as a grass court advisor for Frenchman and 2007 Wimbledon doubles champion
Mauresmo was inducted into the International Tennis Hall of Fame in 2015.

The unseeded Mauresmo reached the Australian Open final in 1999 with wins over three seeded players, including world no. 1 Lindsay Davenport, before falling to world no. 2 Martina Hingis. Mauresmo was only the second Frenchwoman ever to reach the Australian Open final; (Mary Pierce was the first, winning the championship in 1995). She was only the third Frenchwoman to reach any Grand Slam final during the Open Era.
Mauresmo defeated Hingis later in the year, en route to the final of the Paris indoor event.
After the defeat of Davenport at the Australian Open, Mauresmo, 19 at the time, came out as gay to the international press.^[1] She "attributed her success on the court to coming to terms with her sexuality and finding love."

Mauresmo reached the semifinals at Wimbledon, where she lost to Serena Williams in three sets after winning the first set and up a break in the second set. She reached the quarterfinals of the three other Grand Slam tournaments and won three Tier I titles in Rome, Berlin, and Montreal.
Mauresmo won a silver medal in singles at the Olympic Games in Athens, where she was defeated by Belgian Justine Henin in the final.
On 13 September 2004, Mauresmo became the first French tennis player to become world no. 1 since the computer rankings began in the 1970s. She held that ranking for five weeks and was the second woman, after Kim Clijsters, to have attained the top spot without having won a Grand Slam title

Mauresmo reached the quarter-finals of the Australian Open, but was defeated there by eventual champion Serena Williams.
At the French Open, seeded third, Mauresmo was upset in the third round by the then little-known 17-year-old Ana Ivanovic of Serbia in three sets.^[2] Mauresmo had, at the Australian Open earlier in the year, become the first player to defeat the Serb in the main draw of a Grand Slam tournament, winning in straight sets also in the third round.^[3]
At the US Open, Mauresmo lost in the quarter-finals to Mary Pierce in straight sets. That followed a semi-final loss to Lindsay Davenport at Wimbledon.

Mauresmo claimed her first singles title at the WTA Tour Championships. She defeated Pierce in the final after losing to Pierce in a round-robin match at that tournament, in three sets.

Britt Ekland, a Swedish actress and singer. She appeared in numerous films in her heyday throughout the 1960s and 1970s, including critically acclaimed roles in William Friedkin's The Night They Raided Minsky's (1968), and the British crime film Get Carter (1971), which established her as a movie sex symbol

Britt Ekland (born Britt-Marie Eklund; 6 October 1942) is a Swedish actress and singer. She appeared in numerous films in her heyday throughout the 1960s and 1970s, including critically acclaimed roles in William Friedkin's The Night

They Raided Minsky's (1968), and the British crime film Get Carter (1971), which established her as a movie sex symbol. She also starred in the British cult horror film The Wicker Man (1973) and appeared as a Bond girl in The Man with the Golden Gun (1974).
Her high-profile social life and her 1964 marriage to actor Peter Sellers attracted considerable press attention, leading to her being one of the most photographed celebrities in the world during the 1970s.

Early roles: 1960–1970

Ekland began her career with bit parts and uncredited walk-on roles, including her first onscreen role in G.I. Blues (1960). This was followed with a small supporting part in The Happy Thieves (1960). She had small roles in the Swedish films Kort är sommaren (1962) and Det är hos mig han har varit (1963), before landing her first major supporting part in the George Marshall Western Advance to the Rear (1964).
In 1964, she appeared in the Christmas television film A Carol for Another Christmas, meeting her future husband, Peter Sellers, her co-star in the film. She followed this with After the Fox (1966), also starring Sellers; she made one more film with Sellers, The Bobo (1967). This was followed with a lead role as an Amish girl turned New York City burlesque dancer in William Friedkin's musical The Night They Raided Minsky's (1968), which earned Ekland critical acclaim.^[4] Next came Stiletto (1969), a crime drama, based on a novel by Harold Robbins, co-starring Alex Cord. She then starred in a string of Italian films, Machine Gun McCain (1969), The Conspirators (1969), and as Antigone in The Cannibals (1970).

Sex symbol and horror roles: 1971–1988

In 1971, she was cast as a leading lady and gun moll in the iconic crime film Get Carter, opposite Michael Caine, which firmly established her as a blonde bombshell. The 1970s also saw Ekland in several horror films, including What the Peeper Saw (1972) as a disturbed bride; the Agatha Christie adaptation Endless Night (1972), playing the friend and companion of an American heiress; and as a hallucinatory figure in the anthology film Asylum (1972) opposite Charlotte Rampling. Her most iconic horror role came in the 1973 cult horror film The Wicker Man, in which she played a Pagan villager and seductress; however, her voice was dubbed in the film to disguise her Swedish-accented English.^[5]
Other roles included in the thriller The Ultimate Thrill (1974) and the British drama Baxter! (1973). On television, she was cast in the TV film The Six Million Dollar Man: Wine, Women and War (1973) opposite Lee Majors. Ekland's next prominent role came when she was cast as the lead Bond girl, Mary Goodnight, in the James Bond film The Man with the Golden Gun (1974), which received mixed reviews but furthered Ekland's status as a sex symbol.^[1][6] In 1976 she provided the French spoken part at the end of then boyfriend Rod Stewart's hit single "Tonight's the Night (Gonna Be Alright)". Ekland also portrayed biographical characters, such as the one based on real-life actress Anny Ondra (boxer Max Schmeling's wife) in the television movie Ring of Passion (1978). Ekland was also featured in the horror pictures The Monster Club (1980) and Satan's Mistress (1982).
Ekland had supporting roles in independent films, and appeared in the comedy film Fraternity Vacation (1985), followed by a role in the slasher film Moon in Scorpio (1988) and as prostitute Mariella Novotny in the feature film Scandal (1989) about the Profumo Affair.

Stage and television: 1989–present

She has guest-starred on various television series, including an appearance on the popular series Superboy, playing an alien disguised as Lara, Superboy's biological mother, during the show's second season in 1990. Ekland published a beauty and fitness book, Sensual Beauty: How to Achieve It (1984), followed by a fitness video in 1992. In the BBC television series I Love the '70s (1999) she hosted the 1971 episode in homage to her role as "Anna" in the film Get Carter.
Ekland's later career has mainly consisted of stage and television, with her last feature film role being in The Children (1990). She appeared on stage as a cast member in Cinderella at the Regent Theatre, Stoke-on-Trent in December 1999 and January 2000. She also appeared in Grumpy Old Women Live, participated in December 2007 in the Swedish reality show Stjärnorna på slottet (The stars at the castle) along with Peter Stormare, Arja Saijonmaa, Jan Malmsjö and Magnus Härenstam, and in December 2007 and January 2008 she starred again in Cinderella at the Wyvern Theatre, Swindon.^[7] She appeared as a guest on the British daytime television show Loose Women, in January 2008. From December 2008 to January 2009, Britt starred in Cinderella at the Shaw Theatre in London. In a rare instance of her singing, she performed the song My Prince, originally recorded by Lara Pulver on the album Act One – Songs from the Musicals of Alexander S. Bermange. In 2009–10, she played the Fairy Godmother in Cinderella at Princess Theatre, Torquay. In December 2010, she starred as the 'Fairy Pea Pod' in Jack and the Beanstalk at the Kings Theatre, Southsea. She starred in further Pantomimes at the Theatre Royal, Windsor, in 2011 and 2012.
Ekland was one of the housewives of Svenska Hollywoodfruar (en:Swedish Hollywoodwives) on TV3 during the 2013 season. In 2010 Ekland took part in the reality TV show I'm a Celebrity...Get Me Out of Here! where she was fourth to be voted off. During the program she developed a close relationship with Stacey Solomon and Nigel Havers, while making an enemy of Gillian McKeith.^[8] She will participate in Let's Dance 2018 broadcast on TV4. She was the first to be eliminated on 30 March placing 11th.

Relationships and family

Ekland became famous overnight as a result of her 1964 whirlwind romance and marriage to English actor and comedian, Peter Sellers, who proposed after seeing her photograph in the paper and then meeting in London.^[9][10] She stood by him after he suffered a series of heart attacks shortly after their marriage. Ekland was stepmother to Sellers' children Sarah and Michael (who died of a heart attack at about the same age as his father). In January 1965 they had a daughter, Victoria. The couple made three films together — A Carol for Another Christmas (1964), After the Fox (1966) and The Bobo (1967) — before divorcing in 1968.^{[citation needed]}
In June 1973, she had a son, Nic Adler, with record producer Lou Adler.^{[citation needed]}
She also had a much publicised romance with rock star Rod Stewart; they were introduced in 1975 by Joan Collins and lived together for more than two years, with Ekland giving up her career to focus on the relationship.^[11]
From 1979–1981, she dated and became engaged to Girl frontman and future L.A. Guns singer Phil Lewis^{[12] [13]}
In 1984, at age 42, she married Stray Cats drummer Slim Jim Phantom, who was 19 years younger than her, aged 23. They had a son, Thomas Jefferson (born in 1988).^[14] They divorced in 1992.

Cristi Minculescu, solist vocal și compozitor de muzică rock român. Este cunoscut în special pentru activitatea sa de peste 30 de ani ca vocalist al trupei Iris.

Cristian Alexandru Minculescu (născut pe 9 ianuarie 1959, Pitești), mai cunoscut sub numele de Cristi Minculescu, este un solist vocal și compozitor de muzică rock român. Este cunoscut în special pentru activitatea sa de peste 30 de ani ca vocalist al trupei Iris.
Vocea sa confundabilă cu formatia IRIS, un vocalist
 care a strălucit în ringul rock-ului românesc, cu un numǎr impresionabil de concertele în palmares, compoziții și maniera proprie de interpretare, dar și o activitatea de aproape 30 de ani, l-au făcut unu dintre principali candidați la titlul de "legendă" al rock-ului românesc.
Începând din anul 1980, este vocalistul trupei de rock Iris. Cristi Minculescu reprezintă alături de Iris simbolul rezistenței culturale pentru generații întregi de fani rock în perioada comunismului, și, de asemenea, unul dintre puținii artiști care au făcut legătura între acele generații și cele actuale, el activând cu mare succes și după 1990, până în prezent.
Cristi Minculescu crede că a moștenit vocea de la mama sa: „mama era în cor la mănăstirea Bistrița, de lângă Râmnicu Vâlcea. Mai mult ca sigur că de la ea am moștenit”.^[1]
Defectul pe care și-l recunoaște Minculescu este sinceritatea. Asemenea lui Eliade, trăiește într-o perpetuă evoluție spirituală, o nouă trăire necontrazicând alta mai veche, ci aducând un ceva al său, nou. Sinceritatea conciliază aparenta contradicție dintre trăirile noi și cele vechi, iar succesul său în tulburile vremuri ale aplaudacismului politic, respectiv, în prezent, ale celui financiar, s-a datorat sincerității cu care a transmis prin muzică, voce și coreografie ceea ce simte și crede, direct, fără canoane.^[2]
Cristi Minculescu și-a început cariera în 1979 ca solist vocal al trupei Harap-Alb, alături de muzicieni precum chitaristul Gabi Nacu sau basistul Anton ­Hașiaș. El a participat la imprimarea pentru radio a unor piese precum „Harap-Alb”, „Scatiul” (compoziție a lui Gabi Nacu), „În calea norilor”, „Tu doar tu”, „Vei veni”. Minculescu rămâne la Harap-Alb până în 1980, când Anton ­Hașiaș îl prezintă celor de la Iris, care aveau nevoie de un vocalist.
Cristi a dat probă la Iris chiar de ziua lui și a reușit să-i cucerească pe membrii trupei cu vocea sa inconfundabilă^[3]. Minculescu a cântat piese din Free, Led Zeppelin și ­Deep Purple, iar examinatorii săi au fost Nelu Dumitrescu, bateristul și liderul trupei, și chitaristul Nuțu Olteanu.^[4]
La primul său concert cu Iris, pe data de 5 februarie 1980, „a fost de balamuc, moșule! N-au vrut ăia să mă primească la intrare. Eu le ­ziceam «Bă, sunt solistul de la Iris, am cântare», ăia nimic. «Pleacă, mă, că îi știm noi pe băieții de la Iris». I-am «rezolvat» până la urmă cu o sticlă de vodcă. Asta e, am dat șpagă la primul meu concert”, îi place lui Cristi să se amuze.^[4]
La sfârșitul anului 1981, revista „Săptămâna”, care avea unul dintre cele mai apreciate topuri muzicale din presa comunistă, l-a desemnat pe Cristi Minculescu drept cel mai bun solist din 1981.^[5]
În 1982, împreună cu chitaristul Adrian „Adi” Ilie, Cristi Minculescu părăsește Iris și înființează trupa Voltaj. În locul său, la Iris este adus ca vocalist Dan Bittman.
„Voltaj a avut o personalitate prea puternică pentru regimul comunist, reprezentând pentru unii un pericol social”, scrie pe pagina oficială a trupei.^[6]. Prima piesă a formației, „Nori de hârtie”, a constituit capul de afiș al primului concert, ținut la Casa de Cultură „Mihai Eminescu“ din București. Următoarele apariții scenice au avut în repertoriu piese de succes ca „Aceasta-i întrebarea”, completate de hituri AC/DC. Componența inițială (Horațiu Rad — bass, Nikki Dinescu — tobe, Gabi Nacu — chitară, Cristi Minculescu — voce, Adrian Ilie — chitară) nu rezistă, iar trupa se desființează în 1983. Octombrie 1986 este considerat un nou început, cu apariția lui Cristi Ilie ca solist, Amedeo Bolohoi la chitară, Dan Mateescu la bass, Doru „M.S.” Istudor la tobe și Adrian Ilie la chitară, singurul ce rămâne din formula anterioară.
În 1984 Cristi Minculescu cântă în trupa Totuși, în Cenaclul „Flacăra“, alături de Andrei și Ioana Păunescu. Din această perioadă datează piesa „Trenul fără naș” a trupei Iris, pe versuri de Adrian Păunescu. La Cenaclul Flacăra Minculescu a mai cântat și alături de trupa Flacăra Pop - Flapo (Al.Jimmy Zărnescu, Jerry Schwartz, Romeo Beianu).
În 1984 Dan Bittman pleacă la Holograf, iar în februarie 1985 Cristi Minculescu se întoarce la Iris, alături de care va rămâne până în ziua de azi. În total, Cristi Minculescu a înregistrat cu Iris 19 CD-uri și DVD-uri, a întreprins sute de turnee și și-a pus o amprentă de neșterș asupra trupei. Salutul „Bună seara, prieteni”, ajuns o emblemă personală, a devenit celebru, iar imaginea lui Cristi Minculescu este practic inseparabilă de cea a formației Iris.
În 1992, împreună cu Minculescu, în cadrul festivalului de la Cannes Iris ocupă locul II la secțiunea rock și îi este consacrat un reportaj ce a fost difuzat pe postul MTV^[7], fiind prima formație românească ce a fost difuzată pe celebrul post.
În 2012 Cristi Minculescu părăsește trupa Iris. La scurt timp după plecarea din trupa Iris,acesta se mută cu familia în Germania . Împreună cu Judy Seutter – chitară, Boris Rusakov – bass, Mauro Ciccarelli – tobe, Regina Hammerle – backing vocal , formează grupul Lotus și susține o serie de concerte de promovare în România.
În 2013 Cristi Minculescu împreună cu fostul său coleg din trupa Iris, Ion Olteanu , formează grupul "Cristi Minculescu & Nuțu Olteanu Super Grup" . Acest grup fiind format și din membrii trupei lui Ion "Nuțu" Olteanu . Grupul are o serie de concerte în toată țara , interpretând și piese consacrate ale trupei Iris, precum : "Strada ta", "Trenul fără naș", "Lumina zilei", "Pe ape " ,dar și din repertoriul trupelor deja celebre în lume .
În 2015 Cristi Minculescu revine în Iris.Fanii sunt în extaz.

Simon Woolf, a British journalist and writer

Simon J Woolf is a British journalist and writer currently clinging to mainland Europe in Amsterdam.
A regular contributor to Decanter magazine and Meininger Wine Business International, Simon is a critical advocate for organic, biodynamic and natural winemaking, and specialises in the wines of Italy, Austria and Eastern Europe.

He is the founder and editor of The Morning Claret, one of the world’s best loved online resources for natural wines.

Simon is currently writing the world’s first book about orange wines, and was shortlisted for the Roederer International Feature writer of the year in 2017.

/Natural wine expert Simon J Woolf is launching what he believes to be the world’s first book exclusively dedicated to orange wine.
Amber Revolution: How the World Learned to Love Orange Wine uncovers the ‘rags to riches’ story of the world’s oldest wine style.
The book, whose publication is being funded via a Kickstarter campaign, details orange wine’s decline after two world wars and its extraordinary rebirth in the late 1990s thanks to pioneers like Joško Gravner and the late Stanko Radikon. The book includes exclusive interviews with both winemakers.
Amber Revolution is the result of more than four years of research, covering post-war Friuli and neighbouring Slovenia, joining the dots to Georgia’s 8,000-year-old traditional wine culture, which is associated with the origin of orange wine. The 250-page book profiles 180 top orange wine producers, and is illustrated with more than 100 images from photographer Ryan Opaz. /Darren Smith/

Ivan Patzaichin, the most decorated Romanian canoeist of all times. He took part in all major competitions between 1968 and 1984, including five consecutive Olympics, and won seven Olympic and 22 world championship medals, including four Olympic gold medals

Ivan Patzaichin is a Romanian canoe racing coach and retired sprint canoeist. He took part in all major competitions between 1968 and 1984, including five consecutive Olympics, and won seven Olympic and 22 world championship medals, including four Olympic gold medals. This makes him the most decorated Romanian canoeist of all times.^[1] He later worked as a canoeing coach, attending five more Olympics in this capacity.^[4] In 1990 he was awarded the Olympic Order, and in 2006 a nationwide poll included him on the list 100 Greatest Romanians of all time.

Patzaichin was born in a Russian Lipovan family in the village Mila 23. His father Vicol was a fisherman and his mother Alexandra was a dressmaker. He took up canoeing in early age inspired by his grandfather,^[5] and decided to pursue a canoeing career after watching a TV broadcast of two canoers from his village, Vicol Calabiciov and Serghei Covaliov, winning the 1966 world title in doubles. In 1967, aged 18, he moved to the capital Bucharest, where he joined the club Dinamo.

Already in 1968 he was included to the national team and won an Olympic gold medal, rowing with Covaliov. At the 1972 Olympics, Patzaichin broke his oar and placed last in the singles heats. Yet he managed to finish the race,^[6] paddling with a piece of wood that he removed from the floor of his canoe, and was included to the repechage.^[7] He won the repechage and the final race. In the doubles he again teamed with Covaliov and placed second, just 0.03 seconds behind the winners.^[8]
Patzaichin spent his entire career with Dinamo, first as a trainee and competitor, rowing 4000–5000 km per year in his prime,^[4] and then as a coach. His most famous trainees are Olympic champions Florin Popescu and Mitica Pricop.

A statue of Patzaichin is installed outside of the Dinamo main office.^[4] Besides canoeing he also founded the association Ivan Patzachin – Mila 23 and launched the national project Rowmania aiming to promote heritage tourism and other outdoor activities.^[3] Patzaichin has his own line of clothing made of natural products.^[4]
In 1976 Patzaichin married Georgiana, a woman he met in August 1975. They have a daughter Ivona Beatrice (born c. 1979), who works at the National Commission of Hospital Accreditation.

Awards and honors

• Silver Olympic Order (1990)
• Order of Faithful Service (2000)
• Order of Sports Merit (Romanian: Meritul Sportiv, 2008)
• Military rank Brigadier General (1 December 2004)
• Nihil Sine Deo (2010)
  
  
  
  

Gheorghe Zamfir is a Romanian pan flute (nai) musician. He is known as "The Master of the Pan Flute"

Gheorghe Zamfir is a Romanian pan flute (nai) musician.
Zamfir is known for playing an expanded version of nai, of 20 pipes to 22, 25, 28 and 30 pipes to increase its range, and obtaining as many as eight overtones (additionally to the fundamental tone) from each pipe by changing the embouchure.
He is known as "The Master of the Pan Flute".

Zamfir came to the public eye when he was approached by Swiss ethnomusicologist Marcel Cellier, who extensively researched Romanian folk music in the 1960s. The composer Vladimir Cosma brought Zamfir with his pan flute to Western European countries for the first time in 1972 as the soloist in Cosma's original music for the movie Le grand blond avec une chaussure noire. This was very successful,^{[citation needed]} and since then, he has been used as soloist in movie soundtracks by composers Francis Lai, Ennio Morricone and many others. Largely through television commercials where he was billed as "Zamfir, Master of the Pan Flute", he introduced the folk instrument to a modern audience and revived it from obscurity.
In 1966, Zamfir was appointed conductor of the "Ciocîrlia Orchestra", one of the most prestigious state ensembles of Romania, destined for concert tours abroad. This created the opportunity for composition and arranging. In 1969, he left Ciocîrlia and started his own taraf (small band) and in 1970 he had his first longer term contract in Paris. Zamfir discovered the much greater freedom for artistic adventure. His taraf consisted of: Ion Drăgoi (violin), Ion Lăceanu (flutes), Dumitru Fărcaș (tarogato), Petre Vidrean (double bass) and Tony Iordache (cymbalum) all number 1 soloists in their country. This taraf made some excellent recordings (CD Zamfir a Paris).^{[citation needed]} He changed the composition of the band soon after: Efta Botoca (violin), Marin Chisar (flutes), Dorin Ciobaru and Pavel Cebzan (clarinet and tarogato), Petre Vidrean (bass) and Pantelimon Stînga (cymbalum). It is said that this change was made to increase the command of Zamfir and have more artistic freedom.^{[citation needed]} A turning point was the recording of Zamfir's composition "Messe pour la Paix" (Philips).^{[citation needed]} His taraf joined a choir and a symphonic orchestra. This was evidence of the growing ambition.^{[citation needed]} While the Philips recordings of that time were rather conservative, Zamfir preached revolution in the concert halls with daring performances.^{[citation needed]} Some^[who?] say that this short period was the highlight of his career. In 1977, he recorded "The Lonely Shepherd" with James Last. Zamfir put himself on the world map and since then his career became highly varied, hovering over classical repertoire, easy listening and pop music.

Zamfir's big break in the English-speaking world came when the BBC religious television programme "The Light of Experience" adopted his recording of "Doina De Jale", a traditional Romanian funeral song, as its theme.^{[citation needed]} Popular demand forced Epic Records to release the tune as a single in 1976, and it climbed to number four on the UK charts.^{[citation needed]} It would prove to be his only UK hit single, but it helped pave the way for a consistent stream of album sales in Britain. His song "Summer Love" reached number 9 in South Africa in November 1976.^[3] In 1983, he scored a No. 3 hit on the Canadian Adult Contemporary chart with "Blue Navajo," and several of his albums (including 1982's Romance and 1983's Childhood Dreams) have charted in Canada as well.

After nearly a decade-long absence, Zamfir returned to Canada in January 2006 for a seven-city tour with the Traffic Strings quintet. The program included a world premiere of Vivaldi's Four Seasons for PanFlute and string quintet arranged by Lucian Moraru, jazz standards, and well-known favourites.

In 2009, Zamfir was sampled by Animal Collective in the song "Graze" on their EP Fall Be Kind.
In 2012, Zamfir performed at the opening ceremony of the 11th Conference of Parties to the Ramsar Convention at the Palace of the Parliament in Bucharest, Romania.

David Piper, a British former Formula One and sports car racing driver from England

David Piper (born 2 December 1930)[1] is a British former Formula One and sports car racing driver from England. He participated in 3 Formula One World Championship Grands Prix, debuting on 18 July 1959. He scored no championship points.

Early career and Formula One

Piper was born in Edgware, Middlesex[1] and began his career in the mid-1950s by competing in sprints and hill-climbs, before beginning circuit racing with a Lotus Eleven.[2] He then moved up to a Lotus 16 which he used in 1959 and 1960 to compete in both Formula One and Formula Two,[2] by means of changing engines as appropriate.[2] His best result with the car was a second place in the Lady Wigram Trophy, in 1960, behind Jack Brabham in a Cooper.[2]
In 1961, Piper competed in European Formula Junior alongside Jo Siffert but drove the Gilby F1 car in the Gold Cup.[2] He also competed in non-championship races in 1962, but had become disenchanted with single-seater racing and moved into sports car racing initially with a Ferrari GTO.[2]


Later career





Between 1962 and 1970, Piper raced frequently in many locations worldwide using his personally owned Ferraris and, later, Porsches. He was moderately successful and gained a reputation for reliability and consistency.[2]
Piper crashed a Porsche 917 during the 1970 shooting of the film Le Mans and lost part of one leg.[3]
Piper later raced his personal, green, Porsche 917 and other cars in historic events.

Mihai Leu aka Michael Loewe, a former professional boxer who competed between 1991 and 1997

Mihai Leu also known as Michael Loewe (born 13 February 1969, in Hunedoara) is a Romanian former professional boxer who competed between 1991 and 1997. He held the WBO welterweight title in 1997.

Leu retired after one title defense, against Michael Carruth, becoming the third European boxer to retire as an undefeated world champion, after Jack McAuliffe and Terry Marsh. Due to an injury, he was forced to abandon boxing but unwilling to give up the world of sports, he turned to be a rally driver. He later became a national rally champion.

In 1998 he started his new career at the wheel of a Ford Ka and after only three years, he managed to become Romania's rally vice-champion. He had already participated in rallying before, having made his debut in 1994, at the Banat Rally, in a Volkswagen Golf GTI.

Johanna Konta, a British professional tennis player who represented Australia until 2012. She has won three singles titles on the WTA Tour, as well as 11 singles and four doubles titles on the ITF Women's Circuit

Johanna Konta (born 17 May 1991) is a British professional tennis player who represented Australia until 2012. She has won three singles titles on the WTA Tour, as well as 11 singles and four doubles titles on the ITF Women's Circuit. Konta reached her best singles ranking of world No. 4 on 17 July 2017. She is the current British number one.
Konta achieved a steep rise in her ranking from the spring of 2015 to late 2016, climbing from 150 to inside the world's top ten,^[4] thereby becoming the first Briton to be ranked amongst the WTA's top ten since Jo Durie over 30 years previously.^[5] This period included her best Grand Slam result up to that time, as she reached the semifinal of the 2016 Australian Open,^[6] a quarterfinal appearance at the Rio Summer Olympics^[7] and her maiden WTA title in Stanford.^[8] In 2017, she won the Miami Open,^[9] and reached the semifinal at Wimbledon.^[10]
Born to Hungarian parents in Sydney, Australia, Konta moved to the UK when she was 14. She switched her sporting allegiance from Australia to Great Britain after she became a British citizen in May 2012.

Konta has an emphasis on offensive baseline play, but is equipped with an all-court game. Her serve is her biggest weapon, and is one of the best in the game. According to WTA match stats in 2016, she was fourth in ace counts, won 62% of her service points, 74.8% of service games and won most of the second serve points at 52.7%.^[214] Her forehand is hit with a semi-western grip and is hit with lots of power and topspin, while her backhand is very flat and aggressive. Both her forehand and backhand penetrate the court deeply. While her volleys are solid, they are probably the weakest part of her game. She is very adept at defending, and is very athletic and runs round the court well. Her movement and footwork are very good as well. Grass is her favourite surface, but the majority of her success has come on hard courts.

Silviu Oravitzan, artist plastic român cu numeroase expoziții și lucrări de artă în muzee și colecții private din România, Marea Britanie, Franța, Germania, Suedia, Statele Unite

Silviu Oravitzan este un artist plastic român născut în 4 octombrie 1941 la Ciclova Montană, județul Caraș-Severin. Are numeroase expoziții și lucrări de artă în muzee și colecții private din România, Marea Britanie, Franța, Germania, Suedia, Statele Unite etc. Deși pare influențat de diferiți pictori abstracți din secolul XX, Oravitzan este considerat de critica de specialitate a-și avea rădăcinile în arta religioasă a Răsăritului creștin-ortodox.

Silviu Oravitzan s-a născut la 4 octombrie 1941, în localitatea Ciclova-Montană, județul Caraș-Severin. Tatăl, Iosif Crețu (1908-1976), a fost învățător. Mama, Ecaterina Crețu, născută Iliescu (1911-1981), a fost de asemenea învățătoare. Între 1947 și 1951, Oravitzan a urmat școala primară din satul natal. Între 1951 și 1957 a fost elev al Liceului „General Dragalina” din Oravița. În anii 1958-1960 a urmat cursurile Institutului Pedagogic din Timișoara, iar între 1960 și 1963 pe cele ale Universității din Timișoara, Facultatea de Arte Plastice. În 1983 a obținut Bursa Logos, la Paris. În 1984 a primit Bursa Fundației Peer Mattsson (Suedia). În perioada 1963–1970 a fost profesor de desen la Liceul „Iulia Hasdeu” și la Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Din 1985 până în 2006 a fost director al Galeriei Pro Arte din Lugoj. Din 1997 a fost profesor invitat la Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Arte Plastice (clasa profesorului Constantin Flondor). Din 2005 este afiliat Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale și Inter-religioase (INTER).

Prima expoziție la care a expus Silviu Oravitzan, alături de Vladimir Streletz și Tudor Tudan, a fost în 1966, la Sala Dacia din Lugoj. Au urmat numeroase alte expoziții de-a lungul anilor, printre care: 1968 – Librăria „Mihai Eminescu”, Timișoara; 1969, alături de Tudor Tudan – Sala Dalles, București; 1972 – Galeria Galateea, București; 1976, Patru artiști români – Manchester (Marea Britanie); 1981 – Rithymina Hotel, Creta (Grecia); 1981 – Aachen (Germania); 1982 – Galeria Pro Arte, Lugoj; 1983 – Galeria “Domani”, Munchen (Germania); 1984 – Fundația Avartanian Gulbechian Lisabona (Portugalia); 1987 – Galeria Helios, Timișoara; 1989 – Meinz (Germania); 1989 – Galerie Sculptures, Paris (Franța); 1992 – Meisenheim (Germania); 1994 – Muzeul de Artă al Banatului, Timișoara; 1994 – Centrul de Artă și Cultură, Mosonmagyarovaros (Ungaria); 1996 – Galerie Sculptures, Paris (Franța); 1996 – La Galeria, Luxemburg; 1997 – Centrul Cultural Francez, Timișoara; 1998 – Geneva (Elveția); 1998 – Budapesta (Ungaria); 1998 – Centrul Cultural Român, Viena (Austria); 1999 – Palais des Arts, Marsilia (Franța); 1999 – Centrul Cultural Român Paris (Franța); 1999 – Oravitzan Gallery, New York (SUA); 2000 – East – West Gallery, New – York (SUA); 2000 – Casa Giovaninetti, Saint Leu la Foret (Franța); 2001 – Galeria Pro Arte, Lugoj; 2001 – Bad Homburg (Germania); 2001 – Maison Consulaire, Saint Leu la Foret (Franța); 2001 – Centrul Cultural Român, New York (SUA); 2002 – Muzeul Național de Artă, Cluj; 2003 – The National Museum of Catholic Art and History, New York (SUA); 2003 – Muzeul Național de Artă, Cotroceni, București; 2004 – Franconville (Franța); 2005 – Salonul Național de Artă, Arad; 2006 - Muzeul de Artă, Timișoara; Complexul Balnear Cultural Ocna Sibiului; Vertriebspartner Center, Viena Neustadt, Bank Austria Creditanstalt, Institut für Kultur, Viena; Institutul Cultural Român, Viena; Ambasada României, Viena; 2007 - Lux Lumen, Sala Terrena, Klosterneuburg, Austria, organizatori: Institutul Cultural Roman - Viena, Institutul Român de Studii Inter-Ortodoxe, Inter-Confesionale și Inter-Religioase (INTER); Lux Lumen, organizator Muzeul National Brukenthal, Galeria de Arta Contemporana a Muzeului National Brukenthal, curator Liviana Dan, împreună cu Marko Rupnik; 2008 - Lux Lumen, organizatori: Centrul Cultural Austriac din Palatul Palffy, Wiener Hofburg Orchester, AUSTROM; Palatului Palffy, Viena; 2009 - Muzeul de Artă, Timișoara; 2010-2012 - Casa-atelier Oravitzan-Poparad, Timișoara; 2013 - Muzeul Țăranului Român și Palatul Mogoșoaia.

Operele lui Silviu Oravitzan se găsesc în colecții de stat: Muzeele de Artă din Timișoara, București, Reșița, Lugoj, Muzeul de Artă din Reszow (Polonia), Muzeul de Artă Modernă din Debrecen (Ungaria), precum și în colecții private: Papastefanakis (Grecia), Christophe și Dana Giovaninetti, Sergiu Celibidache, Claude Massuard (Franța), Peer Matson (Suedia), David Pagrotski (Marea Britanie), Helga May, R. Kolles, Al. Breban, Maria Beck (Germania). În 2003 Oravitzan a realizat sculptura în lemn de mari dimensiuni de la reședința din Mănăstirea Nicula a Mitropolitului Bartolomeu al Clujului. Un an mai târziu a finalizat iconostasul bisericii ortodoxe „Schimbarea la Față” din Cluj.

e-a lungul anilor, asupra operei lui Silviu Oravitzan s-au pronunțat numeroși critici de artă, scriitori, artiști plastici:
„Să nu uităm că noi suntem după câteva secole de alienare și de sminteală. Or, pictura, în raport cu sminteala aceasta, are, pentru că noi trebuie să acceptăm că tot ce facem nu facem în absolut, ci în acest context al istoriei care s-a trădat pe ea, ne-a trădat pe noi, ne-a alienat, suntem în drum spre apocalips. Cine nu vrea să accepte lucrul acesta să aibă răbdare. Or, în măsura în care, cum spunea Eliade, noi nu putem ieși din istorie, noi trebuie să trăim în istorie, dar, în același timp, să ne-o asumăm și s-o depășim, adică să găsim o soluție terapeutică la această îmbolnăvire a timpului și a ființei noastre care e istoria. Una dintre soluțiile acestea eu o văd în pictura lui Silviu Oravitzan care este mai mult decât terapeutică, mântuitoare. Sigur că nimeni nu poate vindeca alienarea lumii moderne, dar măcar o asemenea artă dă posibilitatea să ne-o asumăm mai puțin dureros, mai puțin catastrofic. Adică, ne ajută să găsim un echilibru interior, în raport cu dezechilibrul care devine din ce în ce mai sufocant, mai apăsător, datorită unei forțe care vine din adâncul ființei și care îți permite să-ți reamintești anumite valori, care nu sunt numai ale artei, care sunt ale ființei, pentru că arta trăia, înainte, ca expresie a ființei, nu ca expresie a unui talent, a unui punct de vedere personal. Or, această reîntoarcere la originile artei și la raportul de ordin ontologic cu lumea constituie, cred, poate principala calitate a artei lui Silviu Oravitzan.” (Paul Barbăneagră)
„Trebuie să vezi o sală întreagă de tablouri și sculpturi de Silviu Oravitzan ca să înțelegi că arta sa a părăsit cu totul zona tulbure a căutărilor moderne. Ce vezi îți dă sentimentul puternic că artistul a ajuns pe un drum sigur, larg, care era la îndemâna tuturor, dar pe care dintr-un motiv de neînțeles nimeni altcineva nu l-a văzut. Această constatare ar fi sunat ca o condamnare fără apel în urmă cu 20 – 30 de ani, când comandamentele moderniste impuneau o neîntreruptă depășire spre un orizont mereu îndepărtat: certitudinea era considerată o eroare fatală. Puțin mai stau astăzi paralizați în fața terorismului modernist. Și cel mai departe dintre toți este chiar Silviu Oravitzan”. (Vasile Popovici)
„În obiectele de artă ale lui Silviu Oravitzan nu este chipul lui Hristos, nici al Maicii Domnului. Este însă repetată la infinit imaginea crucii. Crucea o vedem reluată necontenit, atât în miniaturi, cât și în obiectele de artă mai importantă, în acele reliefuri, în care culoarea pictorului se împletește cu arta făurarului, a sculptorului. Dacă mă refer totuși la icoană, este în ceea ce icoana ne prezintă cu adevărat esențial: nu chipul văzut al nevăzutului, ci prezența invizibilului; este aici, în toate, în cele mai mici din acele miniaturi care par că reiau caligrafia vechilor miniaturiști și până la lucrările mari. Nu numai în simbolistica crucii, ci în toate lucrările, în care plouă cu aur – culoarea sacrală – vedem esența icoanei, care este prezența sacrului, pentru că icoana nu numai figurativ figurează, produce chipul sacru, ci ne aduce prezent transcendentul, sacrul”. (Nicolae Balotă)
„Îmi place pictura lui Oravitzan pentru unitatea ei de concepție, cu o bază evident creștină, de credință profundă, dar și cu foarte multe simboluri metafizice, care nu intră în conflict cu tema creștinească, ci, dimpotrivă, o îmbogățesc în modul în care creștinismul cosmic îmbogățește printr-o trăire proprie participarea noastră la credința creștină. Am fost șocat, în primul rând, de faptul următor: imensitatea de variații pe o temă care se reduce, în fond, la două simboluri esențiale: crucea și lumina. Sunt atâtea variante, atâtea adânciri ale temei, încât mi-am amintit o singură comparație posibilă: imensitatea de imagini, de metafore care îi sunt adresate Fecioarei Maria în acatist. Este cea mai mare colecție de metafore din câte există în literatura universală. Toți ne aducem aminte de cele care se sfârșesc cu «Bucură-te, Maria, pururi Fecioară!»” (Cicerone Poghirc)
„Cred că, în pictura lui Oravitzan, suntem în fața simbolului fundamental și care este, nu numai la creștini, acela al Crucii. A vorbi despre simbolismul Crucii, după Guenon, nu are nici un rost. Labirintul se rezolvă în Mandala, Mandala fiind starea finală. În cazul lui Silviu Oravitzan, Mandala este autentificată de ceea ce se numește, în reprezentările metafizice, tetraedrul. Este triada creștină, care pornește de la trinitate, pe care ne-o oferă pictura lui Rubliov. Tetraedrul este foarte necesar așezat în arhitectura bisericilor bizantine: cei patru evangheliști care sunt pe cele patru coloane care susțin cupola. Cupola este centrul. Ei sunt și punctele cardinale, sunt și semnele zodiacului. Tetraedrul apare fundamental în reprezentarea pe care ne-o dă Oravitzan. Îl vedem mereu în niște dreptunghiuri. Acest tetraedru ne dovedește că ne aflăm într-o reprezentare a celor nevăzute, care precede creștinismul, în sensul că e și viziunea lui Iezechiel din Vechiul Testament, în care Dumnezeu este pe tron. Central e tronul. În jurul lui stau cei patru Arhangheli. Cu aceasta cred că este autentificat sensul de Mandala al locului în care ajunge ceea ce vrea să ne spună Oravitzan”. (Theodor Cazaban)
„În lucrările lui Oravitzan există o stare izbitor de reală de a fi român. Mă întreb cum a putut face asta el în România, știind bine ce a fost acolo. De unde îi vin toate acestea? Poate, poate originea lui din Banat ar explica într-o măsură asta. Acolo este o interferență echilibrată de mai multe culturi și civilizații. Lucrările lui parcă sunt făcute de mine. Aș fi vrut să le fi făcut eu. Mă regăsesc în ele. Cum văd un lucru făcut de el, acesta se mută în mine, în trupul și sufletul meu. În el mă regăsesc cel mai bine ca fiind român. Dumnezeu mi-a dat, acum, pentru că eu cred cu putere în el, un fiu cu care mă înțeleg perfect. Între noi există un fel de metacomunicare. Al doilea lucru dăruit este Silviu Oravitzan, care l-a întâlnit pe Dumnezeu, chiar dacă el sau noi acum nu suntem conștienți de aceasta”. (Sergiu Celibidache)
„Biserica (Schimbarea la Față, din Cluj, n.n.) a început deja să fie înfrumusețată, mai întâi cu acest iconostas, care este opera unui mare artist, pictorul Silviu Oravitzan din Lugoj, care este mult mai cunoscut în New York decât în România. Eu l-am cunoscut bine și acest iconostas își are obârșia într-o lucrare de aproape asemenea anvergură, pe care Silviu Oravitzan a făcut-o la Nicula, la intrarea în capela din reședința mea din această mănăstire. În opinia mea, Silviu Oravitzan aparține Orientului ortodox; el este un pictor, un artist, un adevărat poet al luminii necreate. Este lumina care, la origini, a emanat de la Dumnezeu, din însuși ființa Sa. Lumina s-a arătat privirii pe Muntele Thabor, în momentul Schimbării la Față a Mântuitorului, moment când fața Sa a strălucit asemenea soarelui iar hainele-I au devenit de un alb orbitor, asemănător luminii. Lumina necreată, din momentul Schimbării la Față, a fost mai târziu experimentată de Isihasm. Acesta este un curent mistic al călugărilor isihaști de pe muntele Athos (doctrinarul cel mai important fiind Grigore Palama) care s-au dedicat unei rugăciuni neîncetate pentru a ajunge la uniunea cu Dumnezeu. Isihasmul este o experiență mistică specifică lumii ortodoxe. După părerea mea, arta lui Silviu Oravitzan încearcă să surprindă și să conțină în sine această lumină necreată”. (Bartolomeu Anania)
„Peretele de lumină cruciformă care îi întâmpină pe închinătorii ce intră în biserica ortodoxă «Schimbarea la Față» din Cluj nu este «iconostasul lui Oravitzan», ci darul pe care marele artist îl face, sub forma unui iconostas, Celui dincolo de acesta. Un motiv în plus pentru Silviu Oravitzan ca, împreună cu Sfântul Grigore de Nazianz, să exclame cu smerită bucurie: «Atâta lumină a descoperit ochilor mei Treimea!»” (Radu Preda)
„Silviu Oravitzan năzuiește să unifice complexa învățătură a elementelor, culorilor, simbolurilor, fenomenelor naturii într-un univers plastic a cărui validitate este prezentă în fiecare dintre tablourile sale. El caută neobosit să exprime acel fundamental principiu unificator al lumii și cercetează în opera sa o ordine superioară, ce se reflectă în legile naturii și ale realității.” (Ana Maria Altmann)
„Acest iconostas al lui Oravitzan este cea mai modernă, în sensul autentic al termenului, și cea mai surprinzătoare tentativă de a arăta cum vede Dumnezeu. Pentru Oravitzan, această vedere nu se articulează în detalii, iar aici nu putem să nu-i dăm dreptate. Într-o epocă de o atât de mare ignoranță religioasă și de o asemenea rătăcire culturală, detaliile tulbură, dezorientează și devin înfruntarea ideologiilor și a fantasmelor. Astăzi este vorba de o viziune de sinteză chiar a punctului său zero. Este vorba pur și simplu de a arăta un mister cu atâta viață, încât omul de astăzi să se poată simți antrenat, atras, dar și redus la tăcere, întrucât se află în fața unui Mister care se prezintă și care se cere luat în considerare, băgat în seamă. Oravitzan arată că privirea lui Dumnezeu este Lumina și că nu trebuie niciodată să fugim din fața lui Dumnezeu, ci trebuie să ne oprim și să ne lăsăm priviți de El”. (Marko Ivan Rupnik)
„Soarele este simbolul luminii Evidenței Absolute. Soarele vizibil este imaginea în oglindă a Soarelui Absolut, lumină a luminii. În literatura ortodoxă Sfânta Treime este numită uneori «Dumnezeul trisolar». Presimt că Oravitzan va ajunge în curând să ne dăruiască viziunea soarelui, după ce ne-a fericit cu cea a crucii. Inspirată de motive ortodoxe, opera lui Oravitzan ajunge la o dimensiune universală, transculturală și transreligioasă. Ea poate fi resimțită pe deplin pe toate meleagurile lumii, de oricine este animat de vibrația Evidenței Absolute”. (Basarab Nicolescu)
„De fapt, lumea lui Silviu Oravitzan chiar asta este: un traseu, o deplasare imperceptibilă și continuă de la materie la spirit, de la animația istorică la statica atemporalității. Vehiculul acestui zbor planat prin spațiul nesfârșit al expresiei artistice este tocmai fasciculul de lumină care pornește din spațiul picturii Occidentale, din acela renascentisto – baroc cu precădere, și se prăbușește, mântuit de orice convenție calendaristică, în lumina taborică a Răsăritului. Pornește de la peisaj sau de la scena de interior și se surpă în aurul iconostasului și în aura Mântuitorului. Acest traseu care camuflează atâtea evenimente intermediare, o revărsare de povestiri și de forme pe care nici măcar viermuiala din O mie și una de nopți n-ar putea-o echivala, mult mai scurt decât o clipită și mai condensat decât antimateria, este chiar pictura lui Oravitzan. Adică o poveste concentrată despre lumen și lux”. (Pavel Șușară)
„În câmpul simbolizării orizontale, figurative, arta lui Silviu Oravitzan vorbește în sintaxa unei geometrii spiritualizate în care liniile povestesc, în «limba» lor esențializată, odiseea hipostazierii în lume a Celor de Sus. Exil, kenoză, împrăștiere, cădere ori chiar labirint, pe de o parte. Dar și epifanie, suiș, credință, rugăciune, centralitate, pe de altă parte. În câmpul simbolizării verticale, nonfigurative, esența mesajului și a materiei transfigurate este Lumina”. (Marcel Tolcea)
„Am luat contact cu arta lui Silviu Oravitzan relativ târziu, în urmă cu câțiva ani când am primit cadou un album al artistului. A fost însă o încântare vecină cu revelația. Albumul respectiv îmi descoperea un artist cu pasiunea formelor esențiale, brâncușian prin capacitatea de a merge la esențe într-un mod paradoxal, reunind tradiționalul și modernul într-o formula unică prin descărcarea de pitoresc a celui dintâi și umplerea de sens a celui de-a doilea. Mi-am dat seama astfel ca in pofida caracterului ei abstract, arta lui Silviu Oravitzan e derivată din arta icoanei, din care reține două elemente fundamentale: crucea, ca typos fundamental al oricărei iconicități, așa cum a fost stabilit în definiția Sinodului VII Ecumenic de la Niceea, și lumina de aur, prezență obligatorie în fundalul oricărei icoane.” (Ioan I. Ică jr)
Într-o cronică plasitică din revista România literară din 16 octombrie 2009, intitulată „Silviu Oravitzan sau o poveste despre lumen și lux”, criticul de artă Pavel Șușară reproduce considerații ale artistului despre propria lui operă: „Știi, Pavel, cred că ar trebui să pornești în textul pe care urmează să-l scrii, că doar tu ești bănățean și știi foarte bine lucrurile astea, de la ornamentica populară, adică de la acea situație unică a Banatului de a conserva însemnele aulice ale unui limbaj pierdut. Știi ce era cu acel limbaj, pentru că nu sunt mulți care înțeleg lucrurile astea, era un limbaj paradisiac, un limbaj al începuturilor noastre edenice, însemnele pure ale comunicării nemijlocite cu Dumnezeu. De aici firul strălucitor, acea disponibilitate de a capte în materie lumina ingenuă și necreată, de aici infinitele câmpuri de aur în care nu se vede nimic din afară, în care nu se oglindește nimic accidental sau definit, dar din care răzbate și adie energia nemăsurată a unei existențe fără început și fără sfârșit. Vezi, mesajele astea care au amuțit, care și-au transmis către noi doar ambalajele vizibile, de o măreție aproape nepământească, trebuie să le capteze și să le transmită pictorul. Panourile mele, și cu atât mai mult iconostasul de la Cluj, chiar asta încearcă să facă, încearcă să surprindă momentul în care material se deschide, înflorește, își pierde opacitatea și devine un mediu transparent care nu absoarbe lumina, ci o generează, o eliberează din propriile sale resurse, din cele inițiale, și lumina asta nu este lumina din afară, cea dirijată, lumina care se stinge și care aruncă umbre, ci o lumină fără surse și fără istorie”.

Justin Pierre James Trudeau, a Canadian politician serving as the 23rd and current Prime Minister of Canada since 2015

Justin Pierre James Trudeau 23rd and current Prime Minister of Canada since 2015 and Leader of the Liberal Party since 2013.^[2][3] Trudeau is the second-youngest Canadian Prime Minister, after Joe Clark; he is also the first to be related to a previous holder of the post, as the eldest son of Pierre Trudeau.^[4][5]
is a Canadian politician serving as the
Born in Ottawa, Trudeau attended Collège Jean-de-Brébeuf and graduated from McGill University in 1994 and the University of British Columbia in 1998. He gained a high public profile in October 2000, when he delivered a eulogy at his father's state funeral.^[6] After graduating, he worked as a teacher in Vancouver, British Columbia. He completed one year of an engineering program at Montreal's École Polytechnique, from 2002 to 2003, and one year of a master's program in environmental geography at McGill University, from 2004 to 2005. He advocated for various causes, and portrayed a cousin in the 2007 TV miniseries The Great War.^[7]
In the 2008 federal election, he was elected to represent the riding of Papineau in the House of Commons. In 2009, he was appointed the Liberal Party's critic for youth and multiculturalism, and the following year, became critic for citizenship and immigration. In 2011, he was appointed as critic for secondary education and youth and amateur sport. Trudeau won the leadership of the Liberal Party in April 2013 and went on to lead his party to victory in the 2015 federal election, moving the 3rd-placed Liberals from 36 seats to 184 seats, the largest-ever numerical increase by a party in a Canadian general election.